Etichetă: manifest
Fâșia FB și ce rămâne în urma mediilor sociale
Sorin Grecu ne oferă îm „Instrumente de monitorizare a demonilor” un exemplu de adaptare tentativă (și tentantă) la invazia fără precedent a realului în intimitatea ființei. O primă consecință ar fi dispariția nevoii de intimitate într-o societate care încurajează colectivismul până la coșmarul care nu mai este perceput ca atare, ci considerat un vis frumos din lipsă de altceva. Demonii au devenit banali, drept urmare au liberă trecere, acces pretutindeni, au devenit parte din viața noastră sau noi am devenit parte din iureșul lor. Poetul a rămas printre puținele instanțe dispuse să îi mai monitorizeze. Atât, o observație atentă, tristă, resemnată și solitară. Despre o schimbare nu mai poate fi vorba, nu mai este nimic de schimbat, rețeaua ne-a preluat integral. Cititnndu-l pe Sorin Grecu îți vin în minte cuvintele: capitulare necondiționată.
De ce am capitulat atât de repede și atât de ușor? Speriați de verdictul excluderii, de spaima de a rămâne pe dinafară, ne-am repezit la prima ocazie care ni s-a arătat, am considerat hazardul o stare naturală a lucrurilor și ne-am trezit complici, chiar dacă ne vine greu să recunoaștem. Însă datele nu mint: planeta nu mai poate fi împărțită, e revendicată la scara unui multiplu existențial iar aritmetica și geometria nu mai functionează. Am trăit, unii dintre noi, într-o societate în care te sufocai daca nu rosteai la un moment dat adevărul. Azi ne sufocăm cu toții fiindca nu mai există adevăr.
Întrebarea: unde e ieșirea? se pune usor într-o lume care mai dispune de astfel de facilități. Noi, cititorii lui Sorin, rămânem datori cu raspunsul fiindcă prezentul a ocupat tot, inclusiv ieșirile, traim într-o lume hiperbarică și nu mai avem decât un destin colectiv: acela al lumii în care am nimerit. O lume în care întunericul a fuzionat cu lumina, iar noțiunile de zi si noapte sunt nevinovate nostalgii.
Înainte de lectură vă recomand să va pregătiți pentru impact.
Once a reporter…
… will remain a reporter for the rest of his life. It’s a chronic disease. You are invited to an event and you automatically start looking for the details behind what „everyone sees”. What could call for attention at a book presentation?
First the environment: usually an institution or association, coordinated by the town hall or county council and 1-2 companies (sponsors). What was different in Dej on February 24? The organizer was the author himself, Istvan Horvat, who simply invited us to a restaurant, accompanied by the publisher of the book, H. Szabo Gyula. Why did I notice this detail? As it seems essential to me, I was grateful that I was not forced to listen to 3-4 boring and pointless speeches by the officials present, based on protocol, on the contrary, the attention went straight to the book and its author, the main characters of the evening, but which in other circumstances he would have been lost among so many v.i.p.s.
Secondly, the meeting scheduled for 6 o’clock started at 6 and not „sometime, when the boss determines that it would be proper”, and this detail tells me that no „protector” was expected, who would have been upset if the event began before his arrival, an old weakness from the gallery of complex social relations. The editor contented himself with asking a few questions strictly about the book, did not present us, as usual, the entire editorial plan and did not come with 2-3 other books, maybe these will sell as well.
Detail 3: the book sold really well, proof that the guests came to buy the book and not for treats and other attentions, even if the meeting took place in a restaurant. On the tables, a few bottles of soft drinks that each of them bought from the bar. Did it work? Yes, here it did.
Detail 4: the supposed readers had an applied dialogue with the author who did not feel the need to bring „stars” from the capital, stars who usually do not read the book and only speak in generalities, but who, as some believe, give the event a shine. The political party that you would have expected to campaign was also missing, as well as the church (Catholic and Reformed), and I want to tell you that this did not in any way hinder the success of the evening.
I can’t write anything about the book yet, it takes me at least a week to read a book, I admire those who have the exegesis at hand right at the start, I admire them but I don’t follow their example. I wrote these lines with the intention of arguing against the prejudice concerning the lack of interest in reading and reminding anyone that readers usually react to how authors behave in relation to them.
z.d.
Mocasinii Araniei
Vechii indieni,
Cei care ni l-au dăruit
Pe mult iubitul
Winnetou,
Aveau o vorbă:
”O călătorie,
Oricât de lungă ar fi,
Începe cu primul pas.”
… și tot ei spuneau:
”nu judeca pe nimeni
Pînă ce nu ai parcurs
O mie de mile
În mocasinii lui.”
Așadar, Arania
A făcut primul pas.
Iar mocasinii noștrii
Sunt disponibili
Pentru a fi încălțați.
Antipoem 1
Argument
Nimeni nu stie ce limbă vom vorbi după oficializarea nimicului
Richard Wagner
În era rețelelor populare la care poate participa oricine, dominate de elemente audiovizuale scurte și de cele mai multe ori doar hazlii (aici intervine gustul fiecăruia), cine se mai încumetă să salveze magia cuvântului fără de care literatura ramâne un exercițiu steril?
Cum să-i alegi pe cei care susțin că se încumetă? Dintre începătorii care au mintea proaspătă? Dintre cei experimentați care aduc experiența care cuprinde atât succesul cât și eșecul și eventual ceva nostalgie pentru vremurile „mai bune”?
Să organizezi un sondaj? Cât de vizibil va fi el, încât rezultatele sondajului să fie edificatoare?
Ce urmăresc cei care se îndeletnicesc cu scrisul? Știm doar ce nu urmăresc: să câștige bani din asta. Nu mai întreb dacă așa ceva e normal. Întreb doar: dacă nu câștigi bani, ba uneori îi cheltui, ce te pune în mișcare? Nu îmi închipui că am vreun răspuns valabil la aceste întrebări, mă tem că răspunsul valabil nu există.
Există diferite nuanțe de înlocuire a realitătii cu propriile iluzii. Până la urmă și asta este o formă de literatură, chiar dacă adesea se rezumă doar la propria persoană și ce poate avea legătură cu autorul, devenit o planetă de sine stătătoare într-o cale lactee fără început și sfârșit. Arania nu se sfiește să navigheze solitar între aceste planete pentru a le descoperi pe cele locuibile. Înțelegem că „locuibil” este o noțiune relativă, în funcție de parametrii de supraviețuire literare care definesc subiectul cercetător.
Vă invitam prin urmare la o aventură, ca orice aventură ea rămâne o formă de cunoaștere.
admin