Vom aștepta nedrept să fim salvați?! 
Mi-e dor de tine, omul care-ai fost,
Pășind cu grijă, alegând o cale,
Dar parc-acum n-ai nici un rost,
Pe noul drum, orbecăind prin vale.
Mi-e dor de ochii larg deschiși în față,
De mintea trează, drumul drept;
Acum te degradezi, e-o nouă fază,
Primită, acceptată, decadent.
Valorile, principiile-s pierdute,
Ce ne mai trebuie-ndreptar,
Când parcă lumea e pe ducă,
Și negurile luminoase par.
E-o noua eră, era populistă,
Dar cât de ponosită și vulgară,
E o alegere neinstruită,
O malformantă ordine mondială.
Fatidic e ce ne așteaptă,
Ne pasă? Poate e normal,
Doar o oprire și gândire ne salvează,
De întunericul primordial.
Să viețuim, ce-o fi- să fie,
De ce păsarea să ne urmărească?
Ce, altul e mai bun ca mine ?
Deci răul să ne stăpânească.
Principiile (?), o, vechi metehne,
Sunt depășite, bune de-aruncat;
Să ne trăim noi nouă, pe-ncercate,
Mielul e fraged, gândim ce am mâncat.
Ne-am pus noi singuri cătușele-ndoielii,
De ce să ascultăm de Legi,
Viața-i a mea, nu e a noastră,
Vom aștepta nedrept să fim salvați.
Iubirea renăscută e salvarea,
Înțelepciunea de-a fi frați,
Oprește-te din alergare, altfel,
Nedrept vom aștepta să fim salvați.
© Eugen Miloș
sursa: Facebook