La 4 noiembrie 1956, trupele sovietice au invadat Budapesta pentru a înăbuși revoluția maghiară, punând capăt rezistenței naționale. În aceeași zi, János Kádár, susținut de sovietici, a anunțat la radio formarea unui nou guvern, în timp ce Imre Nagy și alți oficiali au cerut azil la ambasada iugoslavă.Invazia sovietică: La ora 4:15 dimineața, armata sovietică a pătruns în Ungaria și a ocupat Budapesta, zdrobind revolta.Guvernul Kádár: La ora 5:05, János Kádár a anunțat la radio că este noul prim-ministru, începând un nou guvern înlocuitor.Reacția lui Nagy: Imre Nagy a anunțat la radio invazia sovietică, iar între orele 6 și 8 dimineața, el și alți membri ai guvernului au solicitat azil la ambasada Iugoslaviei.Sfârșitul revoluției: Invazia din 4 noiembrie a marcat sfârșitul revoluției, deși rezistența a continuat până pe 10 noiembrie.
Eram elev în clasa a II-a la școala primară. Mi-l amintesc pe bunicul meu pe care l-am surprins cu urechea lipită de aparatul său de radio păstrat din vremea războiului, ascultând Radio Budapesta. La ora aceea postul guvernamental schimbase tonul, era vocea noului guvern. Tot ce s-a întăplat până atunci în capitala Ungariei a devenit istorie și nu prea era un subiect la ordinea zilei. Bunicul n-a spus decât ‘s-a terminat’ și era evident că-i părea rău. Nu era singurul care sentimental se situase de partea rebelilor. Nu era un ‘fost’, nu-i aștepta pe americani, dar în vremea aceea sentimentele antisovietice nu erau o raritate. Câtva timp s-a vorbit de arestări, ‘i-a ridicat’ era expresia la ordinea zilei. Însemna ca plecai cu duba si nimeni nu știa când sau dacă te vei mai intoarce. Noua ordine sovietică era prezentă peste tot, începând cu abecedarul din care învățasem în anul școlar precedent și care avea pe prima pagină poza tovarăsului I. V. Stalin, conducătorul genial al clasei muncitoare din lumea întreagă. Așa zicea abecedarul și nimeni nu comenta. Învățătoarea, părinții, toți adulții tăceau. Iar noi, copiii ne dădeam seama că ceva nu era în ordine. Instinctiv ne dădeam seama că eram la cheremul lor, că sovieticii erau prea puternici ca să avem de ales, așa că era mai bine să-ți vezi de treabă.
În mintea mea a încoțit ideea că rușii și sovieticii nu erau același lucru și asta datorită lui Victor Kiselev. Victor și mama lui Nadia erau refugiați basarabeni din timpul războiului și stătuseră in gazda la bunicii mei. N-am înțeles atunci sensul cuvântului refugiat, era pentru mine o categorie abstractă, un fel de naționalitate așa cum erau printre vecini, Agi venea dintr-o familie de unguri, Bata și Miljana cărei i se spune Milica erau sârbi, Luci venea dintr-o casă de români iar Walter dintr-una de șvabi. Asta era Timișoara, o rămășița a vechiului imperiu pe care-l mai pomeneau bunicii mei. Nu era de mirare, ei se născuseră amândoi înainte de primul război mondial, în 1919 s-au trezit cetățeni români și asta pentru bunicii mei șvabi însemna că aveau nevoie și de limba română pe care până atunci eventual o rupeau ocazional.
Familia Kiselev nu mai stătea la noi, dar veneau în vizită, mai ales Victor care era student și mă impresiona fiindcă era mai mare decât mine. De la el am învățat cât de mult înseamnă să iubești o limbă, eu nu mă gândisem niciodată la asta, probabil și din cauză că vorbeam mai multe limbi și nu aveam nici o preferință pentru una dintre ele. Victor evident iubea limba rusă dar nu pomenea niciodată de Uniunea Sovietică. Cu mintea mea de copil de opt ani am judecat cât am judecat și pe urmă l-am intrebat direct: ‘Dar tu de ce nu te întorci în Rusia?’ Victor tocmai îmi citea dintr-o carte ilustrată cu basme rusești, îmi citea câte un pasaj, apoi îl traducea în română. M-a privit lung, cu ochii lui albaști pătrunzători care parcă urmau sa te hipnotizeze, a oftat și a mormăit: ‘Într-o zi vom vorbi și despre asta, Malcik’.
(va urma)
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.