impresii din irealitatea imediată
Dintre toate animalele disponibile ficțiunea populara plasează tocmai șoarecele în bibliotecă. O localizare fără alte consecințe, nimeni nu își pune întrebarea ce face acel șoarece în biblioteca, Persoanele descrise prin comparație cu animalul aflat printre cărți și despre care nu știm ce face el acolo nu se bucură de prea multa atenție, comparația este ca o stampila aplicată cândva la poștă, înainte ca obiectul ștampilat să dispară într-un sac. Șoarecele contează mai puțin, remarcăm atitudinile față de animal, atitudini care adesea au mai puțină legătură cu animalul și exprimă nevoile celor care le propagă. În condițiile social media propagarea a orice devine un sport de masă și trebuie tratată ca atare. Utilizatorul postmodern de rețele are în primul rând nevoie de un teren pe care să-și cultive imaginea de sine, scurt ego. Azi nu mai contează cine sunt, contează cine cred că sunt, sau cel puțin așa avem impresia confirmată de revoluția digitală. Înlocuirea realului cu virtualul este un succes, cel puțin deocamdată. Toate imperiile au urmat o traiectorie ascendentă până în punctul din care a început decăderea. Imperiul virtual nu constituie o excepție. Oamenii dramatizează fiindcă privesc lucrurile raportate la durata vieții lor, o durată nesemnificativă pentru istorie. Lecția e Maica Benedicta vs. Osho.
Maica Benedicta, alias prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu Bușulenga s-a pensionat și a îmbrăcat straiele monahale în dezacord cu prezentul pe care l-a trăit. Acesta a fost protestul ei. Osho spune dimpotrivă că rebeliunea nu trebuie manifestată prin luptă cu prezentul, varianta lui: să nu iei prezentul în serios. Cred că are dreptate, ce poți lua în serios din lumea noastră în rețea? O criticăm? Pentru ce? Înseamnă că așteptăm ceva de la prezent. Ce să aștepți? Prezentul e dominat de algoritmi. Algoritmii nu operează cu indivizi ci cu mulțimi. Persoana nu contează. E firesc să ne întrebăm: dacă noi nu contam ca indivizi, de ce să ne pese de un sistem care nu pune nici un preț pe noi? În republica socialistă aveai un dosar, dacă era ceva de capul tău aveai chiar mai multe. Regimul se ocupa de oameni individual. Între timp s-a produs revoluția digitală, în urma căreia nu mai contează decât procentele. Atât la sută dintre alegători votează cu cutare partid. Nu contează cine sunt acele procente, în consecință nimănui nu-i pasă de ce simt și gândesc acele procente, important e doar să pună ștampila.
E bine să pricepem că nu mai suntem necesari. Tehnologia funcționează și fără noi. Iată de ce rezistența ca atitudine nu mai are valoare, nimeni nu-i mai acordă vreo importanță. Unii au înțeles asta și au transformat rezistența în spectacol, mijloacele de difuzare sunt la îndemâna oricui, tot omul deține un telefon mai inteligent decât el, aplicații sunt destule de la Facebook la Tik-Tok, meniurile îți ușurează munca, procedura e aproape automatizată, totul e să fii dispus să te dai în spectacol, într-un mod asemănător cu repetentul clasei, care la șerbarea școlară face grimase iar ceilalți copii râd și îl aplaudă pe el și nu pe premianți. Politica a devenit în aparență un stand up comedy, actorii se străduiesc să fie cât mai nostimi de dragul ratingului iar noi credem că ei ar fi oamenii care ne conduc. De fapt oamenii nu mai au de mult capacitatea să conducă. Orice instituție receptează o cantitate de informație care ar copleși orice geniu în încercarea de a-i face față. În schimb calculatorul prelucrează datele de mii de ori mai rapid, nu se îmbolnăvește, nu are drame personale, nici simpatii. E eficient și atât. Cine conduce?