sau ce ne închipuim noi
Încă din adolescență am urmărit cu uimire naivă luptele pentru putere din jur, chiar dacă puterea pentru care se luptau atunci cei din jurul meu era minoră și iluzorie, dorința puerilă de fi mai șmecher decât ceilalți. Spuneai cu glas tare un lucru despre care toată lumea știa ca nu e adevărat, dar care avea menirea să enerveze victima aleasă, tocmai pentru că era un neadevăr, apelai la subconștientul interlocutorului unde era inculcată matricea justițiară dobândită prin educație. Nu făceai apel la sentimente care pot fi imprevizibile, ci la identitatea dobândită, cimentată de interminabilele admonestări ale părinților care la rândul lor se simțeau obligați să contribuie la forjarea tiparelor identitare. Insistențele se repetau până la constatarea succesului, recte anularea identității individuale, mai exact forjarea acesteia pentru a corespunde celei colective. Amenințările invocau mereu colectivitatea, începând cu mediul familiar: în casa asta nu se.. etc. Cel mai simplu e să-ți destabilizezi interlocutorul contrazicându-i identitatea impregnată. Părinții l-au învățat să nu mintă. Îl minți în față cu nerușinare. Ceilalți nu te cred, dar nici nu îi iau apărarea. Ai declanșat o reacție emoțională: furie, revoltă. Următoarele replici nu vor mai fi analizate cu calm. Îți închipui că ai marcat o victorie. Un clișeu. Societatea e un mozaic de clișee. Toți vor să producă o mișcare doar pentru a constata apoi că rezultatul nu este cel dorit, că nu-l controlezi ci începe să te controleze. Prea târziu. Toate ieșirile sunt blocate.
Ce mai rămâne? Ficțiunea. Fiecare trăiește în narativa lui. E fortăreața pe care o apărăm cu îndârjire, suntem suspicioși și ieșim degrabă la atac fiindcă nu avem nimic altceva de pierdut. E tot ce ne-a rămas, după revoluția digitală care ne-a lăsat neputincioși în fața ecranelor să urmărim predici despre absolut. Nu contează de câte ori ai pierdut, în povestea ta ești învingător. Chiar dacă te consideri un ratat, poate chiar ești un ratat, dar asta contează mai puțin, în poveste ești cine vrei tu, e iluzia la care nu vrei să renunți, ți-e groază de golul care ar urma. Prietenii îi alegem în măsura în care ne ascultă povestirea și se prefac că o consideră reală, ei consolidează iluzia și asta ne face bine. Refugii ar mai fi: alcool, droguri, erotism, dar toate încap în fabulație, nu trebuie să comiți toate faptele, e de ajuns dacă le povestești altora, e ca și cum le-ai fi trăit. Aici începe imperiul virtual, la care suntem abonați, fie că recunoaștem sau nu. Refuzul te duce în altă lume imaginară, nimeni nu a cucerit încă realul acela implacabil și etern. O pană de curent este suficientă pentru a stârni panică, oamenii nu-și mai folosesc ecranele care le alimentează iluzia permanentă. Luciditatea ni se pare de nesuportat. Iar când te întrebi cine sunt eu în realitate, răspunsul vine ca un ecou: care realitate?
Fericiți sunt cei care își pot exprima problemele în cuvinte simple, în propoziții scurte.