De mult e cazul să vorbim despre reformă și în cultură. Ar fi un excelent prilej să lămurim falsa dependență a actului de cultură de banul public. Comit acest gest în memoria cenaclului Saeculum din anii ’80. Nu eram pe placul autorităților. Nu eram înscriși în Cântarea României. Nu eram afiliați la nici o instituție (deci nu ne supraveghea nimeni cu excepția securității care supraveghea pe toată lumea). Eram suspecții de serviciu. Nu locuiam în localitatea în care ne întâlneam. Călătoria era o aventură. Benzina era rationalizată, trenurile suspendate. Întârziam, lipseam de la servici și eram sancționați. La un moment dat am fost audiați de securitate. Pe rând ne-au chemat pe toți. Cu toate acestea nu țipam isteric, nu învinuiam pe nimeni că ucide cultura română. Nici nu ne trecea prin cap că noi eram sinonimi cu cultura română. Urmam calea deschisă de o opțiune care aparținea fiecăruia. Dacă atotputernicul partid de atunci s-ar fi oferit să ne finanțeze ne-am fi retras imediat. Nu aveam nevoie de nimeni ca să fim noi înșine.
Nostalgic? Da. Mai ales când citesc lamentații penibile în genul celei de mai sus.