Poeții își încep, de obicei, cărțile de versuri cu un text (poetic) „explicativ” privind propria poezie, cu o artă poetică mai mult sau mai puțin directă, menită, explicit sau nu, să fie un fel de ghid de lectură, ce poate duce spre conotații în plus față de o lectură făcută cu un ochi mai rece, lipsit de stricta grijă (sau ambiție?) auctorială.
Wow! Să încercăm lectura: obiceiul poeților de a începe cu un text atât poetic – în paranteză – (rostul parantezei? – ori e poetic, ori nu e) cât și explicativ – în ghilimele – (adică vrea să fie explicativ si nu e?). Textul e identificat în continuare ca artă poetică descrisă: mai mult sau mai putin directă. Cu alte cuvinte nu e nici directă, nici indirectă, e doar cumva. Urmează menirea la fel de clară: explicit sau nu. Să înțelegem deci că textul e ori cumva ori nicicum. Suntem lămuriți că e un ghid de lectură – care la rândul său e un fel de.. adică este si nu este ca pisica lui Schroedinger. Atenție! Lectura poate duce spre conotații (nu avem certitudinea că se întâmplă așa ceva). Ce sunt conotațiile? Un plus. Bine că sunt doar un plus, nu si un minus în același timp. Plusul e calculat în raport cu o lectură cu un ochi mai rece. Răceala vine din absența grijii stricte, recte ambiției auctoriale. Dacă ambiția si grija sunt ale autorului, ce treabă are cititorul?
Recenzia din care am citat se intitulează: Nevoia de tandrețuri. O găsiți în toată splendoarea ei în Mișcarea literară nr 2 din 2025.