Se ghemuiesc în călcâiul cosmosului. Un negru recunoscător le adună amprenta. Solul este umplut cu cerneală. Băncile? Mărginite de copaci goi și case arse. Și dinspre catedrală, care se înalță printre ruine, se aude mormăitul libelulelor înghesuite în sacristie, în timp ce ursitoarele culeg, ronțăie și digeră hrana din stranele corului. Marte, niciodată tăcut, stă de-o parte / … Și niciodată nu se satură de atâta floare creștină / … trebuie să se cace de două ori în lilieci, asta e o senzație plăcută. Ce vreau să spun este: două fose temporale sunt deschise în paralel, mâna lui Chronos a alunecat pe mouse. Se zvârcolește pe spate ca un gândac. Hopliții (cu bucle transpirate sub coifuri) își țin cu grijă lăncile și scuturile late în fața lor. Ghemuită, dar sigură, falanga avansează. Clopotul gros bubuie atât de tare încât vizierele de pe fețele lor vibrează. Muștele Tesla au întunecat soarele. Zumzetul lor poate fi auzit încă din cele mai vechi timpuri. Pe Zeus, ce fel de stejar este acesta? Cetățenii spânzurați atârnă în vânt, supți de păsările morții. L-au umplut pe fermierul palid cu bălegar (nu glumesc): un butoi cu bălegar făcut din carne pe care l-au spart cu biciui. Ceilalți sunt de acord: berea lui Wallenstein era bună, a băut-o chiar el. Și trupele lui Tilly beau Elba, ulcior după ulcior, dacă era nevoie. Gulerele cocurilor îmbibate cu curent. Pâinea prăjită se aude adânc în râpele Munților Giganți. După aceea, tot ce a mai rămas este somnul cu platoșă pe picioare înalte ca stâlpul, alergând și behăind prin albia râului. Cuvintele strălucesc, te orbesc. Cros de trei mile, muntele de terci din mei. Pădurea miroase a cârnați prăjiți.
Din: Anuarul de Poezie 2024/25. Editat de Matthias Kniep și Karin Fellner. Frankfurt/Main: Schöffling, 2024, p. 70
Daniel Bayerstorfer, născut în 1989, locuiește la München.