Sunt inutilă.
Ceea ce fac e nimic,
Ceea ce cred eu n-are savoare.
Între ferestre se află un almanah:
Este din anul în care m-am născut.
Tovarășii mei mă cheamă să mă alătur lor,
Mă strigă,
Trecând pe lângă casă într-un avânt puternic de steaguri purpurii.
Sunt proaspeți și fulminanți,
Sunt indecenți și se târăsc doar cu gândul la asta,
Râd, blestemă și se ceartă,
Și aclamă un holocaust de „Cine vine primul!”
la fațadele de fier ale caselor de la
cele două margini ale străzii.
Tineri cu inimile goale batjocorind
printre fațadele caselor de fier,
Tineri cu trupuri goale sub haine
Pătimaș critici ai sinelui,
Gata să-și dezbrace hainele,
Gata să-și dezbrace obiceiurile,
rutina lor obișnuită,
Tânjind după cruditatea vieții,
Îndrăgostiți de poftă,
Proclamând-o ca pe un crez,
Venerând tineretul,
Venerându-se pe ei înșiși.
Cheamă femei și femeile vin,
Ele dezgolesc albul poftelor lor
în fața privirii moarte a vechilor fațade ale caselor,
Ele urlă pe stradă ca faima,
Explodează asupra caselor moarte ca
un foc nou, ascuțit.
Dar eu –
aranjez trei trandafiri într-o vază chinezească:
Unul roz.
Unul roșu,
Unul galben.
Mă agit asupra aranjamentului lor.
Apoi stau la o fereastră spre sud
Și sorb vin palid cu un strop de cucută,
Și mă gândesc la nopțile de iarnă,
Și la șoarecii de câmp care se încrucișează și se încrucișează
Locul care va fi mormântul meu.