LIMBA CARE NU EXISTĂ
dincolo de hotarele tale, pământul meu,
începe o casă spațioasă de copii.
iar tu ne conduci acolo, Belarus.
poate ne-am născut fără picioare,
poate ne rugăm zeilor greșiți,
poate suferiți din cauza noastră,
poate suntem bolnavi în stadiu terminal.
poate că nu ai cu ce să ne hrănești,
iar noi nici nu știm să cerșim,
poate nu ne-ai dorit niciodată,
nici nu am reușit să vă iubim la început.
limba ta este atât de mică,
încât ea nu poate ține încă o conversație.
iar tu, Belarus, în isterie,
ți se pare mereu,
că la spital au amestecat fișele.
ca acum trebuie sa alaptezi copilul unui strain,
să-l ispitesc cu laptele unei limbi străine?
o limbă care stă albastră pe pervaz,
sau această limbă
sau griul anului trecut
sau acest gri
sau doar umbra unei imagini sfinte
sau această umbră
sau pur și simplu nimic.
nu este o limbă,
pentru că nu are gramatică.
este ca o moarte subită, neselectivă,
ca o moarte din care nu se poate muri,
ca o moarte din care morții prind viață.
o limbă care face să fie băgați copiii într-o tigaie,
o limbă pentru care fratele îl ucide pe frate,
o limbă din care nimeni nu poate scăpa,
o limbă care dă naștere schilozilor de sex masculin,
naște cerșetori,
dă naștere animale fără cap,
naște broaște râioase cu voci umane.
această limbă nu exista,
nici măcar nu are gramatică.
este imposibil să ai o conversație
ea te lovește imediat cu pumnul în față.
chiar și de sărbători
dacă nu răspândiți acest limbaj oamenilor,
nu-i mai împodobiți cu artificii sau semne cu neon.
dar această gramatică e înțeleasă de acordeonul meu …
și acordeonul meu azvârle burduful
– ca pe vârfurile de munte –
Gata, ascultă acordeonul meu!
îmi mănâncă din mână,
și ca un copil îmi iese din poala,
iar la nevoie asta e
tralala!