Cincizeci de spectatori – un număr „impresionant” – s-au înghesuit să vadă ce a mai rămas din Cununa de pe Someș, după ce managerul Țărmure, un veritabil strateg al autodistrugerii, a lansat propria nucleară culturală. În loc să-și apere artiștii în fața primarului Lazany, domnia sa a preferat, se pare, să admire spectacolul din culise, lăsând ansamblul să se descurce cum poate, adică… greu.
Pe scenă, un grup de instrumentiști ce aminteau mai degrabă de un cămin cultural decât de o orchestră profesionistă s-a străduit din răsputeri să mimeze un act artistic. La pupitru, Anghel Urs, uzurpator autoproclamat de dirijori, încerca să dea iluzia unei armonii muzicale. Dacă tot era criză de instrumentiști, ar fi fost de așteptat ca însuși managerul să-și ia trombonul și să-și ajute favoritul – doar e instrumentist, nu? Dar, probabil, avea alte treburi: poate la Sinagogă, poate la dosirea unor lucrări potrivite pentru cadouri de protocol.
În mijlocul dezastrului orchestral, câțiva veterani – Savu, Bela, Onița – au încercat, cu ultimele resurse de profesionalism, să salveze onoarea Cununii. Dar gloria de altădată a Filarmonicii create de dirijorul Alexandru Demeter s-a pierdut odată cu „fitilările” constante ale lui Țărmure, preocupat mai degrabă să-l înlăture pe cel ce a adus strălucire orchestrei decât să păstreze excelența.
Dansatorii, tineri și frumoși, au fost dovada că Teo Pușcaș încă luptă, chiar și în vremuri de restriște. Chiar dacă li s-au tăiat lefurile, aceștia au ales să reziste, semn că pasiunea cântă mai tare decât politica. Soliștii, în schimb, au lăsat impresia că locul lor de bază e mai degrabă într-un cămin cultural decât pe scena unui ansamblu de renume. Noroc cu etern tânărul Todică, care a mai salvat puțin din aparențe. Dar absența vocilor consacrate a fost imposibil de ignorat.
Așa s-a scris încă o pagină tristă din povestea Cununii de pe Someș. Strălucirea de odinioară a rămas undeva prin vestiare, iar ansamblul reprezentativ s-a transformat într-o amintire palidă. Cei care au purtat cu mândrie stindardul județului privesc acum, cu nostalgie, către apusul unui nume de renume.
Desigur, unii își râd în barbă, convinși că și-au atins scopul. Dar poate că bucuria lor nu va dura la nesfârșit. Poate că, într-o zi, glasul indignării se va ridica și va aduce înapoi ceea ce, astăzi, este doar o umbră a ceea ce a fost cândva.
