Arania

e pavat cu intenții bune – proverb strămoșesc. Descrierea iadului rămâne ceva empiric. Iadul scriitorului este să fie considerat un biet grafoman, sau nici atât și asta în pofida faptului ca omul se apucă de scris cu cele mai bune intenții. Novicii sunt încurajați, nu doar de societate, chiar de cei care si-au stabilit deja statutul de experți. Zilele sunt mai însorite și atmosfera caldă pentru orice începător, cu condiția să ramână începător, adică modest, fără pretenții, mereu gata să-i admire pe maeștri. În această postură ucenicul nu este doar încurajat, i se ia uneori apărarea în numele unei solidarități rar întâlnite în lumea artiștilor.

Problemele încep cu dorința (nesăbuită?) de a trece la nivelul următor, nivelul la care nu mai ești un ucenic al maestrului ci ai devenit un concurent. Acest pas este similar unei declarații de război. Mai grav este doar gestul de a-ți schimba mentorul. Cultura noastră abundă în personaje care în jargonul contemporan poartă denumirea aparent anostă de manageri. Etimologia cuvântului ne lămurește: to manage este un verb care în limba engleza înseamnă a răspunde de o anumita activitate sau a reuși să obtii un rezultat în pofida unor împrejurări vitrege. O traducere mai simplă în limba română ar fi a te descurca.

Descurcărețul cum am numi managerul în limba noastră autohtonă a apărut si în cultură. Nu a scris în viața lui un poem sau o proză, dar lansează poeți si prozatori. În general nu a produs nimic în domeniul creației, dar îi păstorește pe creatori. Artiștii la rândul lor sunt adesea niște suflete naive, chiar dacă și-au abolvit de mult si cu brio ucenicia. Pe ei îi impresionează banalități de genul a pus orașul nostru pe harta culturală.

Stimați oameni de bine, cultura nu este o chestiune de ghid turistic. Nimeni nu poate pune o localitate pe o hartă care nu există. În schimb un creator poate pune un impresar pe statul de plată al banului public, justificând activitatea unui functionar care nu produce nimic, însă lasa impresia că facilitează producția artistului.

Ar fi prea frumos dacă ar face într-adevăr așa ceva. de pildă, daca ar facilita o bursă de creație, un premiu (arta nu e întotdeauna vandabilă și pretul pieței nu o definește) dar poate fi ajutată, fiindcă artistul are prostul obicei de a nu trăi din aer.

Rar se intâmplă și astfel de fapte, dar în ansamblu, cheltuiala din banul public nu merge primordial nici spre artist, nici spre artă, ci spre menținerea birocrației culturale.

Nu știu cum e în sport sau în alte domenii, dar în cultură trebuie să te pui la adăpostul unei instituții care administrează bani publici dacă vrei să supraviețuiești.

Privite îndeaproape, lucruri stau cam așa. Artistul este fericit când i se oferă prilejul (i se permite?!) să-și practice arta, însă salariul nu îi este destinat lui, salariul este pentru cel care a facilitat întâlnirea cu publicul, cu alte cuvinte a direcționat niște bani spre un eveniment dedicat artistului, de unde artistul se poate alege eventual cu aplauze, recompensa materială însă e pentru cel care s-a ocupat de organizare.

Până la un punct e normal sa fie așa, organizatorii nu vor lucra niciodată dacă vor fi tratați ca voluntari, dar nici nu este normal să cheltuim banul public mai mult pe organizatori si mai puțin pe artiști.

Cum suntem o societate decshisă, a apărut si inițiativa privată, privită de oficialii culturii postmoderne cum privești orice concurent: cu ostilitate. Cu unele excepții. Mai sunt și băieți mai deștepți care sunt și la stat și la privat. Asta da rezolvare strategică. Nu degeabă suntem noi grădina.. cel puțin pentru unii.