Arania

(în limba latină) semnifica inițial coborârea pe scenă a actorilor ce interpretau zei, cu ajutorul unei macarale, în timpul tragediilor antice grecești. În teatrul lui Euripide exista un personaj care rostea prologul (de regulă o zeitate), expunând acțiunea anterioară, uneori un rezumat al piesei, conferind credibilitate și dezambiguizând firul acțiunii. Tot zeii erau cei care anunțau, la sfârșitul piesei, viitorul personajelor (vezi Friedrich Nietzsche – Nașterea tragediei din spiritul muzicii). Ulterior, la Roma, expresia și-a lărgit sensul și a început să desemneze orice rezolvare bruscă a unui conflict, prin intervenția proniei divine.

În prezent expresia este folosită cu acest sens mai larg. Datorită social media nu mai avem nevoie de macarale, numărul actorilor care (cred ei și alți naivi) interpretează zei a crescut peste măsură, prologul se rescrie din minut în minut, adică în timp real iar cei care ne comunică viitorul sunt fără număr.

Pe scurt, cam așa cred că s-au petrecut lucrurile și cu turnul Babilonului, avem în limba română un cuvânt înrudit: babilonie.

Asta se numește starea de fapt. Am învățat că nu avem cu să schimbăm starea lucrurilor, tot ce ne este dat e să schimbăm atitudinea noastră față de cele din jur.

Avertisment: cel mai des ne trădează propria noastra atitudine. Nu gasesc altă explicație pentru gestul unor oameni rezonabili până în prezent, care simt nevoia irepresibilă să se urce dintr-o data pe macaraua virtuală și să interpreteze de acolo rolul un zeu imaginar, rol în care nu i-a distribuit nimeni și pentru care evident că nu au talentul necesar.

Vorba lui N. Steinhardt: o fac de teamă, fiindcă sunt șantajati sau din oportunism. Cred că mai există o variantă: o fac din prostie.

Prostia este un fel de vacanță de la rațiune, poate avea efect relaxant mai ales în condiții de stres.

Nu se întâmplă nici o nenorocire, dacă eliberarea din chingile ratiunii este temporară. Iar dacă nu se produce revenirea, nu e un dezastru. În fond, majoritătile așteaptă..