Arania

.. [joi, 13 februarie]

– adică noi, cel putin așa am învățat, dar să vedem ce se ascunde în spatele acestui artificiu stilistic?

Logic este o aberație într-o lume plină de oameni gata să ajute bătrânii să treacă strada, fără să-i întrebe dacă întradevăr vor să traverseze.

Scriu pe un blog, deci sunt blogger. Cum ar fi să încep cu noi, bloggerii?? Cât de mincinos trebuie să devin închipuindu-mi că vorbesc în numele unor oamenii (zeci, sute sau mii – nu contează) pe care nici nu-i cunosc? Și totuși majoritatea nu este deranjată de astfel de impostură. Oamenii acceptă cu o generozitate greu de justificat autodesemnarea ca purtător de cuvânt.

Explicabil, în situația în care ne convine ceea ce spune impostorul. El devine un martor mincinos, dar util cauzei, deci îl acceptăm fiindcă avem în vedere că avem ceva de câștigat. În acelasi timp trecem cu vederea ce avem de pierdut: am devenit complici ai unui individ care de acum se va crede îndreptățit să vorbească în numele nostru fără să ne întrebe. Revolta noastră ulterioară este și ridicolă și ineficientă fiindcă nu mai vem credibilitate.

Subiectul pare să țină mai mult de social (sau politic) decât de literatură. Iată o altă eroare. Scriitorul este în mintea mea un ambasador al literelor care îi vorbește cititorului de pe această poziție. Iată de ce mă feresc să fiu numit scriitor.

Nu mă scund în spatele unor sofisme, pur și simplu nu am timp să distilez textele mele până la faza la care să fie cu adevărat reprezentative. Nu am timp și nici nu găsesc motivația necesară să lucrez luni sau poate ani de zile pe un text destinat să fie expediat în câteva minute (sau secunde?) la lectură.

Aceasta este dinamica impusă de social media din care nu există cale de ieșire decât prin sihăstrie. Admit că sunt ispitit să nu mai scriu nici un rând, să-mi păstrez gândurile pentru mine.

Încă nu am destulă tărie pentru acest pas. Încă mă tem de momentul în care, gândidnd doar pentru mine nu voi mai gândi de loc. Încă mă chinuie reflexul de a nu lăsa focul să se stingă. Încă nu am ajuns la scena finală din acel film a lui Antonioni când protagoniștii nu mai au nevoie de minge ca să joace tenis. Ajung gesturile care devin un balet sublim si inutil.

Drept urmare mai cochetez cu pluralul majestății, îmi mai iau doza mea zilnică de impostură asemănător individului încântat de propria prostie cu care începe să se laude, așteptând un nou Big Bang.