Arania

.. [duminică, 9 februarie]

ar fi frumos, chiar dacă nu se întâmplă așa, chiar dacă ne pierdem în războaie și răzbunări inutile, azi e duminică, de ce să nu luăm o pauză, de mâine ne întoarcem la duelurile noastre și lumea va fi la fel ca și până acum.

La ce bun? întrebau bătrânii și nimeni nu le răspundea, azi mai întreabă cineva? Nici nu contează dacă întreabă, majoritatea întrebărilor rămân fără răspuns, ele plutesc în aer ca fulgii de păpădie și in cele din urmă se așează undeva la odihnă.

E normal să fiu nostalgic, cel mai mult regret dispariția acelui simt al umorului care ne-a ajutat să trecem peste ani. Umorul există în continuare, dar i se răspunde patetic, îndârjit, cu scrâșnet de dinți. Umorul fără public nu mai are rost. Iar publicul vrea să curgă sânge, asta e pofta momentului pe care îl trăim, noroc că majoritatea încăierărilor sunt disputate cu vorbe.

Marș, javre, viermi au intrat în fondul principal de cuvinte, libertatea a început să irite oamenii, ei admiră cel puțin în cuvinte un regim cazon, milităria poate fi eficientă în anumite împrejurări, dar ea se face cu antrenamente și munca multa, nu din vorbe.

Stau uneori și mă gândesc dacă oamenii nu au văzut prea multe filme, de când nu mai e nevoie să mergi la cinema, le vezi acasă si plătești într-o lună cât plăteai înainte pe două bilete de intrare.

Ograda nu ne mai ajunge, cu toate că ar fi multe de rânduit, am avea de lucru până la înserat si ar mai rămâne și pentru mâne. Vrem să facem ordine în lume, împărțim continente și oceane, la spunem demnitarilor pe numele mic, dar nu suntem în stare să rezolvam robinetul din bucătărie care picură de câteva săptămâni si ne deranjează mai ales noaptea, când nu avem somn și punem din nou mâna pe telefon.

E lumea cu care m-am obișnuit si asta e o mică victorie. Nu mai vreau să schimb nimic. Îl las pe fiecare să facă ce vrea. Privesc, iar când nu mai am la ce privi, închid ochii.