Arania

Ei nu vor asculta. Știi de ce? Pentru că au anumite noțiuni fixe despre trecut. Orice schimbare ar fi o blasfemie în ochii lor, chiar dacă ar fi adevărul. Ei nu vor adevărul; ei își doresc tradițiile confirmate. [Isaac Asimov]

Cunoașterea de sine este un proces complicat iar noi îl tratăm cu superficialitate chiar dacă este esențial pentru alegerile pe care le facem conștient sau, dacă nu le facem conștient folosim termenul ambiguu destin.

Am trăit multe episoade ale cunoașterii de sine prin ce are ea mai dureros: experiența contactului cu realitatea. E o experiență dură prin care avem prilejul să ne verificăm propriile tradiții, cât sunt ele de valide în proba de teren.

Am început să public în anii 80 la revistele Tribuna (episodic) și (mai ales) la Astra din Brașov condusă atunci de Daniel Drăgan. Pentru mine aceste instituții faceau parte dintr-un cult, erau spații sacre în care credeam că mă întâlnesc cu adevărata mea ființă. Important e să crezi ceva, restul devine banalul cotidian. Cu cât crezi mai intens, cu atât îți sporești șansele de a avea un șoc într-o bună zi, când te aștepți mai puțin și de unde nu ai fi bănuit niciodată. Așa se constituie experiența vitală. A mea s-a împlinit la începutul anilor 90, la Amsterdam când am răspuns la invitația de a vizita orașul – aș vrea să văd redacția unei reviste literare.

Confuzie. La Amsterdam străinii vizitează de obicei cartierul felinarelor roșii. Revistă literară? Ei bine, amicii mei nu s-au dat bătuți și după căutări laborioase (internetul era la începuturile sale) au descoperit o revistă literară într-un oraș ca Amsterdam. “De tweede ronde” era destinația noastră.

Ne-am descurcat cu ghidul orașului și am ajuns la.. un magazin de antichități. Un reporter nu se lasă, insistă. Da, a venit confirmarea, era și sediul revistei, care se afla undeva într-o cameră din spate. L-am cunoscut si pe “redactorul șef”, de altfel singurul membru permanent al redacției.

Revista se făcea pe bază de voluntariat și apărea de 2-3 ori pe an (după posibilități și donatori). Evident, toți colaboratorii aveau alte profesii care le asigurau subzistența. În aceeași perioadă Tribuna de la Cluj avea o duzină de angajați plătiți binișor.

Încă nu știam atunci că Tribuna și Astra vor da în curând faliment. Că redactor la o revistă culturală nu mai avea să fie o profesie, ci un hobby. Așa cum a ajuns un moft să fii membru al UZPR, ziarist profesionist înseamnă să trăiești din asta, cei care cu adevărat trăiesc din presă au alte griji decât să devină membrii.. dar, să nu divaghez, rămân la momentul Amsterdam când o seamă din visele mele s-au făcut praf și am început să întervăd ce ne-a rezervat viitorul de atunci, prezentul de azi.

Din păcate nu prea am public pentru aceste relatări, cei care au apucat acele vremuri nu vor să accepte ca am alergat după himere, cei care nu au apucat anii 80 nu vor înțelege despre ce vorbesc și vor constata rapid ca nici nu-i interesează. Eventual mă vor asculta cu un zâmbet semi ironic câteva secunde, până își vor scoate telefonul din buzunar și își vor vedea de viața lor.

Să explici azi că o coală de hârtie tipărită era cândva ceva magic sună a basm prost scris. Să treci în CV că ai publicat.. până și șomerul care pândește o bere pe terasă publică pe telefonul lui, ce e cu asta?

Nu e nimic, bineînțeles, funcțiile noastre vitale nu sunt afectate, din lipsă de altceva ne aruncăm în virtualul pe care nu-l înțelegem, unde credem ca găsim o consolare și unde suntem păcăliți zilnic cu generoasa noastră contribuție.

De ce mai scriu toate acestea? Ca să nu uit cum se formează gândurile în propoziții, așa cum detinutul face flotări în celulă ca să nu i se atrofieze mușchii. Îmi va folosi vreodată? Evident nu. Viața nu este ceva folositor. Viața este..