Toți criticii știu precis ce nu a făcut bine autorul, dar nici un critic încă nu a reușit să scrie mai bine.
Aceasta este o propoziție provocatoare și pot fi suspectat că am scris-o doar ca să atrag atenția. Îmi asum riscul, altfel nu avem cum să mergem mai departe.
Propoziția nu e foarte actuală, critica literară a dispărut aproape de tot, au mai rămas acolo niște recenzii (recenzia nu e critică), eventual câteva tentative timide de a insera un pasaj critic într-un comentariu care se pierde în neantul virtual și cam atât.
Critica pe bune a decedat odată cu dispariția competiției, fiindcă oricât de imposibil pare concursul într-un domeniu ca literatura, competiția totuși a existat atâta timp cât locurile erau limitate.
Aici e nevoie de o explicație. Ce înseamnă locuri limitate? În universul Gutenberg tiparul presupunea costuri care limitau atât numărul publicațiilor cât și cel al editurilor, revistelor și ziarelor la capacitatea de susținere a pieții. Mai simplu: o publicație care nu se vindea dădea faliment.
Calculatorul a schimbat profund starea de fapt. Grație internetului numărul de publicații este practic nelimitat, cu consecința că oricine vrea să publice ceva, are ocazia să o facă când și cum vrea. Asta înseamnă dispariția concurenței.
Normal că această libertate a venit cu un preț. Interesul publicului pentru ce se publică cu atâta ușurință este tot mai mic, cititorul este sufocat de cât i se oferă pentru lectură și de multe ori renunță chinuit de senzația de prea plin.
A rămas tiparul. De fapt – pseudo tiparul, care e la rândul lui pe trei sferturi digitalizat și în consecință atât de ieftin că a devenit la rândul lui accesibil pentru oricine. Mai pe scurt: literatura s-a banalizat, din accesoriu al elitelor a devenit un fel de joc de scrabble care se poate practica în orice grupuscul social.
E inutil să adăugăm comentarii de genul e bine sau nu e bine, atâta timp cât oricum nu avem resursele necesare să schimbăm altceva decât propria noastră atitudine. Că propria noastră atitudine este lipsită de relevanță socială este un truism, dar nu-l deranjează pe individul încapsulat în turnul său de fildeș. Soluții? 2: acceptare sau renunțare, alegeți!
3 răspunsuri la „Criticilor mei”
După cum se poate lesne constata, răspunsul la întrebarea finală e…nul, zero. Vacuitate în așteptare, ”paranormal” fleșcăit. O fi și mâine o zi sau nu.
Cred ca mai degraba solutia ar fi ….adaptare .
”oricine vrea să publice ceva, are ocazia să o facă când și cum vrea. Asta înseamnă dispariția concurenței.” Nu chiar cum vrea, mai nou și calculatorul (Facebook- Meta) cere bani pentru flux continuu la publicații, iar pentru a publica o carte e nevoie tot de bani, de aceia ”literatura s-a banalizat, din accesoriu al elitelor a devenit un fel de joc de scrabble care se poate practica în orice grupuscul social”. Gratuitatea pândește științele umaniste (cărți noi trimise spre container). Autorul jurnalului caută să pună în evidență atât devenirea previzibilă, cât și ceea ce constituie un fenomen de ruptură violentă, neașteptată, astfel esențializând criza civilizației secolului nostru (aceasta deschide artistului lumina vederii), orientându-ne spre universul ideilor.