.. [sâmbătă, 1 februarie]
Anul 1455 a însemnat o revoluție tehnologică: inventarea tiparului, un fapt care a intrat în banalul cotidian fiindcă nici un locuitor al planetei trăitor azi nu a trăit în vremurile de dinaintea tiparului. Nostalgia după manuscrise este de neînțeles pentru cineva care nu le-a apucat. Evident istoria se repetă.
Cât de simplu e să ne imaginăm cu ce ochi priveau artizanii din manuscrise din bibliotecile mânăstirilor produsele de serie ale dispozitivului din lemn contruit de Gutenberg, datorită căruia unicatele au încetat să mai fie prețuite, produsul industruial erai mai accesibil iar rezultatul concurenței dintre cele două lumi – previzibil. |
S-a lărgit considerabil și numărul celor care își permiteau să-și publice operele iar noii autori au venit cu idei care aveau să schimbe lumea în secolele următoare. Nimeni nu a încercat o întoarcere, manuscrisele au rămas istorie. Mediul digital constituie o nouă linie de demarcație, iată un fapt banal cu care este de acord toată lumea, însă când vine vorba de modul în care ne raportăm la noua realitate divergențele se multiplică. Cu toate ca nici un argument logic nu pledează în favoarea motivelor menite să mențină mediul tipărit în viață (chiar dacă e vorba de o reanimare artificială), cu toate că rezultatele sunt univoce, o seamă de contemporani se încăpățânează să jure pe cartea tipărită (costisitoare, greu de mânuit, cu o distribuție anevoioasă) încât purtatul la vedere a tipăriturilor a devenit mai degrabă un gest de snobism intelectual decât o necesitate. Fanteziile nu au întârziat să apară: scrisul de mână ar dezvolta inteligența, cel la tastatură nu – nici o explicație validată științific care să explice fenomenul; cititul de pe ecran ar face imposibilă concentrația – (cum rămâne cu Nică a Petrii din Amintirile lui Creangă care prindea muște cu ceaslovul?) – și atâtea altele. Teama renunțării la tipar este de fapt motivată de pierderea unor privilegii, cea mai la îndemână constatare este că nu oricine îsi permite o bibliotecă, însă oricine poate avea un telefon.
Rezervele noastre seamănă foarte mult cu scena din actul I al piesei Romulus cel Mare de Dürenmatt, cu scepticismul valeților imperiali care nu pot accepta mesajul prefectului Titus și anume înfrângerea armatei romane. De ce nu pot accepta? Fiindcă modelul lor de gândire este bazat pe axioma invincibilității legiunilor romane, iar când Titus încearcă să-i convingă, spunându-le că vine tocmai de la locul bătăliei, răspunsul valetilor este că respectiva localitate este prea neînsemnată pentru ca de acolo să vină vești proaste. Titus insistă că triburile germanice se apropie de Roma, dar răspunsul rămâne implacabil: de 500 de ani, triburile germanice năvălesc în direcția imperiului. În fine Titus clamează că datoria lui patriotică îi cere să-i vorbească împăratului, iar răsdpunsul? O datorie patriotică ce contravine manierelor elegante nu este acceptabilă. Vi se pare cunoscut?
Lasă un răspuns