.. [luni, 27 ianuarie]
La teoria literaturii am învățat despre stilul indirect – liber care a fost cândva un pas înainte față de rigorile clasice ale scrierii. Azi nimeni nu mai acordă vreo importanță teoriei din moment ce fiecare scrie cum vrea. Lăsând la o parte stilul, mai rămâne doar întrebarea: ce scriem? Evident, scriem ce gândim, fără filtrul care ar trebui să ne spună care gânduri sunt apte pentru a fi prezentate celorlalți și care nu.
Am moștenit de la vechiul regim activismul – subiectele vehiculate de marele partid erau repetate obligatoriu și ubicuu până aparea alt subiect, după care erau cu desăvârșire uitate. |
Partidul s-a făcut mai multe partide, obiceiul – și nu e singurul – a rămas. Nu am cum să nu-mi amintesc de O zi din viața lui Ivan Denisovici.
Scena celor doi intelectuali condamnați în Gulag care ignoră vicisitudinile condiției lor fiindcă se ceartă pe tema unei cronici la un spectacol de teatru e memorabilă. Spectacolul a avut loc la Moscova iar ei sunt undeva în Siberia și ar fi normal să-i preocupe supraviețuirea. |
Gestul lor are pentru mine valoarea de simbol: păstrarea aparențelor. Cele două personaje din romanul lui Soljenițin sunt la periferia societății, de fapt – în afara ei. În Gulag ajungeai ca să muncești, nu să trăiești. Greu de acceptat. O mângâiere poate veni din această ceartă care hrănește iluzia că protagoniștii ar mai avea un cuvânt de spus în viața culturală a Moscovei.
Prezentul abundă de personaje marcate de Gulag, chiar dacă nu l-au apucat la propriu, activismul li se pare în continuare o confirmare a propriei identități. Doar în acest an am avut parte de experți ad hoc în câteva domenii de la drept constituțional la alegerile din SUA. Îmi vine să scriu de fiecare dată: „tovarăși, nu mai suntem la ședință, nu vă taie de la primă daca nu luați cuvântul” – și mă întreb cât de adânci pot fi aceste conditionări ale ființelor noastre sociale încât nu suntem în stare să le abandonăm nici după trei decenii??
Lasă un răspuns