.. [miercuri, 8 ianuarie]
..1968 a fost un an al speranței pentru cei mulți care aveau nevoie de vise pentru a se împăca cumva cu realitatea. Marea revoluție trâmbițată de Lenin și desăvârșită de Stalin nu a abolit imperiul țarist ci a schimbat doar țarii vechi cu alții noi. Gloata, sau populația, cum ni se zicea oficial, nu aveam nici un motiv de încântare că soarta ne hărăzise traiul în neo – feudalismul roșu, însă omul e făcut să se adapteze, se străduiește fiecare să-și găsească locul..
.. am văzut, alături de mulți alții o rază de speranță în vara lui ‘68, atât cât eram capabili să vedem din condiția de militari în termen (vezi postarea anterioară), eram convinși că vine primavara și pe strada noastră, fără să avem o imagine clară a ce va urma, era mai mult o stare de spirit, fără ceva concret, bucuria celui care nu avea nimic de pierdut, convins că nu poate urma decât mai bine, findcă mai rău nu se putea. Eroare. Anii care au urmat ne-au demonstrat că se poate, că șurubul încă nu fusese strâns până la refuz..
.. îmi amintesc de acele zile fiindcă din nou suntem înconjurati de un val de speranțe, întreținut tot de cei care cred că nu au nimic de pierdut, amintirile mele nu se vor profetice, toate profețiile au ceva ridicol, însa eu unul mi-am pierdut încrederea în reformatori, toți au același discurs, aceleasi promisiuni care durează doar cât sunt în opoziție, puterea îl schimba pe om și nu în bine, așa cum aveam să aflăm în 1971..
Lasă un răspuns