.. [Marți, 17 decembrie]
.. mă urmărește povestea (story în limbaj contemporan) clanului Assad, rămas fără sprijin în Siria încălecată de ei de generații, dar cu spatele asigurat la Moscova unde nu le lipsesc mijloacele pentru un trai de magnat – ce deosebire față de cei din clanul Ceaușescu, rămași singuri fiindcă făcuseră scrum toate punțile cu orgoliile fără margini ale mai marelui..
.. în fond soarta celor două familii mi-e indiferentă, nu i-am cunoscut decât prin imaginea lor publică jalnică după standardele mele (sunt si eu un fel de om, deci am un standard personal) – mă gândesc la ce au lăsat în urma lor, nu știu mai nimic despre Siria, în România am trăit totul pe viu – la noi, după trei decenii plus avem (mai bine zis n-avem) o societate, ne macină orgoliile, setea de putere si de răzbunare și am fi aproape neguvernabili dacă nu am fi la răscrucea unor drumuri si interese strategice care dispun de resurse suficiente încât să nu ne lase sa o luăm razna.. în afara contextului am fi un alt Irak, o alta Libie sau Ruanda..călăriți de șefi de trib, fiecare cu gealații (elegant = mercenarii) lui, un loc unde nimeni nu se aventurează de bună voie, iar cei care totuși o fac nu ies din casă fără gărzi de corp, unde totul este de vânzare dar nu se mai găsesc cumpărători..
.. am citit îngrijorările legate de deșertificarea sudului țării (schimbări climatice, etc) – dar cu deșertificarea socială cum ramâne? – cu pustiul din capul oamenilor care refuză să își pună întrebări elementare, de pidlă cum poate fi o jurnalistă antisitem după ce a făcut parte timp de două decenii din nucleul dur al sistemului, simplu: care se dezice de tot ce a făcut până acum – și dacă propaganda ține, nu cumva va ajunge din nou la putere, adică tot în inima sistemului? – e doar o întrebare, nimeni nu vrea să o pună, deci întreb eu, fiecare poate răspunde cum vrea.
Lasă un răspuns