.. așa era într-o lume paralelă, o lume care nu mai există, ea răzbate până la noi prin amintiri, amintirile sunt subiective, fragmentare și lipsite de relevanță pentru cei care nu le-au trăit..
.. cuvântul scris era în mintea noastră (probabil doar acolo) o sabie ascuțită de samurai care despica lumea fără cruțare: de o parte erau inițiații, de cealaltă parte mulțimea celor care nu aveau darul să înțeleagă deosebirea..
.. cuvântul nu era legat ca azi de ego, de orgoliu, îmi etalez cărțile, recenziile, diplomele, noi prețuiam atunci scrisul ca niște transfugi imaginari, nu eram la Europa liberă și textele noastre nu spuneau mare lucru celor neinițiați, scopul nostru nu era să provocăm cenzura, nu eram discipolii lui Paul Goma și nici nu ne gândeam la opoziție în sensul politic al gestului, eram niște alergători de cursă lungă care se opreau, exact ca eroul din povestirea lui Alan Sillitoe, cu câțiva pasi înainte de sosire, ne pregăteam propria ratare ca gest de nesupunere ce nu putea fi sancționat nici de cea mai draconică dictatură..
.. insistam să fim proști în ochii regimului și asta ne umplea de fiecare dată de o mare bucurie..
Lasă un răspuns