.. pictorul nu o ducea mai bine decât cei care se străduiau cu scrisul într-un regim care subordona cultura si arta secției de propagandă sau, mai pe înțelesul celor de azi, produsul se justifica prin gradul de utilitate în raport cu propaganda de partid. Vorba lui Marin Preda, artistul nu prea semăna cu Tudor Vladimirescu, atacul la baionetă nu făcea parte din obiceiurile casei, cinste excepțiilor. Cei mai mulți se rezumau la eschivă. Adică nu pictau portrete angelice cu „el” si „ea” sau scene alegorice ale triumfurilor permanente trâmbițate peste tot. Cautarea febrilă a unui locșor liniștit, neînsemnat era un fel de a spune: nu contați pe mine!..
.. multă lume n-a înțeles de ce Marcel Lupșe s-a apucat să picteze un roi de albine până a ajuns la o adevărată colecție de tablouri pe această temă. Nu era nimic spectaculos, erau forme si culori care degajau o împăcare ancestrală cu destinul, o reacție a omului care cânta Miorița din fluier în loc să-și răpună vrăjmașii. Nu era nimic „dușmănos”, nu contravenea codului de conduită al vremurilor urmărit cu simț de răspundere de cei care își temeau dregătoria. Până și „activul” a rostit vorbe de bine, deoarece n-a găsit nimic de obiectat. Cumplită ironie, atâta vreme cât pictorul se „trădase” cu ceva timp în urmă prin „amintirile din irealitatea imediată”. Noroc că mulți n-au înțeles cuvântul „irealitate”, l-au confundat cu „realitate” sau au crezut că e o greșeală de tipar. Așa cum n-au înțeles nici „exilul pe o boabă de piper”. Oricât de agresivă este intruziunea sistemului în ce s-ar cuveni sa țină de sufletul omului, tot rămâne un spațiu, oricât de infim, în care tentaculele „aparatului” nu pătrund..
.. când totul este la vedere, în rețea, zi de zi și clipă de clipă, ce ne mai rămâne? (Aceasta nu este o întrebare) ..
Lasă un răspuns