Cu timpul ajungi inevitabil prizonierul propriului trup. Slăbit de uzură și ros de boli, trupul acesta nu vrea să-ți dea drumul, parcă s-a înțeles cu societatea care pune și ea sechestru pe noi. Cum să lași sa plece așa cu una, cu două un enoriaș, un votant platitor de taxe și impozite, un inventariat cu CNP? Din această cauză nu vom ajunge niciodată la dezbateri legate de eutanasiere. Cine să-și aprindă paie în cap venind cu asemenea propunere? Rânduiala noastră e lăsată de dumenezeu, deci nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Unde am ajunge dacă s-ar deschide și această barieră?
Toate acestea țin de percepția mea, evident și inevitabil subiectivă. Drama personală nu depășește sfera mea privată, nici vorbă de o amenințare la adresa speciei, a civilizației, a valorilor… Este păgubos să-ți închipui că omenirea trece printr-o criză doar din cauză că ție îți merge prost. Sunt de acord că nu datorăm nimic lumii, nici cel puțin o explicație, dar nici lumea nu are datorii neachitate față de noi.
Nostalgia este o slăbiciune momentană a individului, nicidecum o ideologie. Ea nu poate fi justă sau falsă, fiind o stare subiectivă conditionată emoțional. Falsul începe din momentul în care confundăm intentionat această stare a individului cu orientarea unui segment social, stabilit aleatoriu pe criterii de vârstă, profesionale, confesionale sau etnice, nimic mai neadevărat, deoarece indivizii vizați au trăiri din cele mai variate fără legătură între ele.
Cultivarea sistematica a acestui neadevăr indică dorința individului de delimitare față de ceilalți, o tendință firească opusă colectivismului.. iar pentru coroborarea acestor date ar fi nevoie de un sociolog iar eu nu sunt sociolog și nici impostor. Considerați deci că acest text se termină, cum altfel, cu un mare semn de întrebare???
Lasă un răspuns