Reporterul e o persoană care insistă să publice tot ce politicienii nu vor să fie publicat. Cum se întâmplă asta azi, când principalii finanțatori ai presei sunt politicienii înșiși e o problemă care nu privește un biet pensionar ca mine. Nu e treaba reporterului să reformeze societatea, treaba lui ar fi să o informeze, asta în măsura în care ea, societatea, mai dorește să fie informată. Se pare că nu dorește, însă „se pare” nu este un argument jurnalistic. Cine dorește, poate aduna probe.
Întotdeauna am dorit să fiu reporter. Cred că scriitorul ar trebui să fie un reporter special, cu acces la subtilități care le scapă celorlalți si pe care el, scriitorul, le aduce la lumină. Cândva se spunea „lumina tiparului”, dar tiparul e azi la fel de eficient ca o mașină de scris: e elegant să o expui pe birou, dar nimeni nu o mai folosește. În adoptarea oricărei mitologii există și multă prefăcătorie. Cândva domnișoarele care doreau să impresioneze prin intelect umblau cu Kafka în poșetă. Azi au cont pe Tik-tok și asta spune destul.
Reporterii nu mai sunt căutați. Iată proba: lumea mea, inclusiv eu, suntem expirați. E normal. Nu e prilej de supărare. Trăiesc în prelungiri si nu am de gând sa mai schimb ceva în viața mea. Scriu acest jurnal din nevoia de exercițiu, așa cum mă plimb că să nu mă anchilozez de tot. Cititul e pe proprie răspundere.
Lasă un răspuns