Era în 199.. Marea deschidere nu a fost libertatea neașteptată și cu care nu prea știam ce să fac. Nici schimbarea profesiei, nici experiența străinătății. Poarta care mi s-a deschis atunci era un ecran luminos, un aparat din care înca nu înțelegeam mare lucru și magia conexiunii la o rețea invizibila care avea pentru mine conotații mistice.
Nu știu cine își mai amintește azi de conexiunile dial-up prin modem cuplat la telefon care te anunțau printr-un țiuit că se stabilește legatura și dacă aveai noroc să nu se întrerupă în secunda următoare începea o călătorie inițiatică greu de înțeles pentru cei care l-au ales pe „nu știu” ascuns în spatele unei priviri la fel de încețoșate ca o dimineață de toamnă târzie pe Feleac.
Atunci ne-am despărțit nu doar de trecut, s-au format cortine de fier (sau din ce material vreți) între noi, între cei care au avut curajul să-și asume prezerntul și cei care au preferat să ramână în trecut.
Faptul că asțazi comunicăm cu totul altfel decât acum 30 de ani este esențial pentru societatea care funcționează la alți parametri. Să blamezi prezentul fiindca nu îți convine el la fel de util ca înjuratul partidului cel mare la birt după care te duceai cuminte la ședința si luai cuvântul când erai ridicat în picoare si spuneai „ceea ce trebuie” și încercai sa fii cât mai convingator fiindca te îmbătai cu propriile minciuni.
Diferența este că atunci nu s-ar fi schimbat nimic orice ai fi făcut, cei care au crezut altfel apar azi la lista de martiri, da nu ei au demantelat regimul. Azi refuzul realității nu impresionează pe nimeni si nu are alte consecințe decât izolarea persoanei într-o lume de fantome care bântuie numai în ograda lor iar rezultatul e mai degrabă clinic decât dramatic – un bun subiect pentru un roman pe care nu vrea sa-l scrie nimeni. fiindcă…
Lasă un răspuns