în noaptea din care fugise somnul ispita mi-a dictat un poem – am scris după dictare închipuindu-mi că sunt poet, era frumos să te crezi artist, mă încercau neliniști, cum mă voi raporta la cititorii mei? am adormit în zori, coșmarul din care m-am trezit înspăimântat mă urcase pe o scenă prea mare pentru un individ neînsemnat ca mine, e cumplit să știi ca nu ești la locul tău și să nu ai nici o cale pe unde poți să dispari.. la cafea am luat decizia, singura justă, am rupt foaia pe care scrisesem poemul, am ars bucățelele de hârtie într-o scrumieră de sticlă cu teamă să nu se spargă și am risipit cenușa în briza dimineții.. scăpasem de orice suspiciune, dovezile nu mai existau iar eu, relaxat, mi-am reluat locul printre anonimi..
Remembering Daniel Drăgan
Un răspuns la „noaptea toți ne credem poeți”
-
”ispita mi-a dictat un poem”, ispita dictează totdeauna, ea, depinzând și de timpul, pe care-l dedicăm neliniștilor. Cultura nu e numai literatură. Cultura este și imagine, muzeu, pictură, arhitectură. Pentru toate timpul își spune cuvântul. E de mirare cum de se poate produce artă proastă când modelele geniale, ne stau la dispoziție…Așa precum lumina se naște din lumină, artele se nasc unele din altele, de aceia ” noaptea toți ne credem poeții”!
Lasă un răspuns