Conștientizarea că soarta e reculul vieții când nu-ți asumi destinul e primul pas în descifrarea sensului. Accesul la tentațiile limitrofe ale nedeslușitului ar trebui să fie consecința parcursului inițiatic al căii Eroului (Vira) încălecându-și Roibul înaripat, hrănit cu jar (Tinerețe fără bătrânețe), căruia i se revelează tainele la capătul călătoriei, sub forma sufletului pereche care îl așteaptă metamorfozat în dor (Ulise).
Deschiderea portalurilor se întâmplă întotdeauna în piscul ziguratelor, treptele anevoioase care ne împresoară ființa întrebătoare ni se propun – niciodată impun- dinspre cele patru puncte cardinale, dar doar cumulul de atribute dobândite (asumate) de-a lungul peripeției numite viață și cele intuite cu periferia clarobscură a imaginației (ne) declanșează și motivează atitudinea și gestul.
Singurul lucru care ne diferențiază șansa la dobândirea accesului e perspectiva treptei pe care ne situăm la momentul trecerii. Mișcarea pe orizontală nu ne favorizează, căutarea lipsită de ascensionalitate lucrează în detrimentul rostului, iar pericolele refulării (acceptării necondiționate, predării) în brațele cețoase ale ezotericului pot fi cătușele înrobirii de stânca ignoranței. Pasărea prometeică ne sfâșie astfel de puteri și ne căptușește cu orgolii… Instrumentarul nostru nu e o limitare, ci un acces la posibilități.
Memoria e tamponul dintre predeterminare și anarhie (libertate nelegiferată), e jocul cu mărgelele de sticlă, liantul dintre frici și nazuinte… momentul de respiro în întrecerea inegală cu timpul. În schimb, limita (în deplinul ei înțeles peratologic) e un dat care trebuie asumat. Instanța care (ne) judecă distinge, de la infinitatea altitudinii, bidimensionalitatea parcursului de tridimensionalitatea ascensionalității (ce cuvinte lungi folosesc!) și distribuie revelația – inaccesibilul care (ni) se deschide – la momentul în care geometria deslușită din punctul în care ne-am elevat până la acel moment ne va permite să ne reconfigurăm arhitectura devenirii înspre noua trecere. Simt că undeva i s-a făcut nedreptate lui Toma necredinciosul…
Îndoiala, suspiciunea, ezitarea nu se referă la veridicul unei evidențe, ci la capacitatea noastră de a-i intui și folosi lumina… E atit de multa hrană de dat aripilor (Platon), atâta curățenie de făcut în ieslele ființei și atât de puțin timp de petrecut în mările iluziilor, încât până și catargului de care ne legăm zilnic mărunțișurile i se face dor să fie Cruce.
Lasă un răspuns