A justifica scrisul e ca si cum ai cere socoteala florilor de pe cimp pentru „simpla” lor existenta. Ele, florile, nu isi aleg ontologia, topologia sau diversificarile botanicii. Ele sunt rezultatul germinarii semintelor ajunse, aleator sau nu, intr-un mediu fertil. La fel si scrisul, e o consecinta a germinarii ideilor intr-un context. Inflorescentele ideilor sunt partea materiala pe care noi, trecatorii prin pajistile contextului, ne oprim uneori sa le admiram, adulmecam si, poate, sa le culegem, cu remuscarea sacrilegiului si cu promisiunea ca ne vom indeletnici ulterior sa le „punem la presat”, sa le privim cum se maturizeaza imprejurul nostru si, eventual, sa le infuzam ca sa ne insusim proprietatile lor curative. Alteori, le asezam in vaza, le udam cu lacrimile neintelegerii, le cersim rezilienta si ne asteptam sa ne duca, de fiecare data cind le aruncam cite-o privire, inapoi pe pajistea trecutului.
Florile vor continua sa creasca in salbaticia lor, in serele noastre, in mintea si inimile fiecaruia, ideile vor continua sa germineze in salbaticia noastra, in ambitiile noastre, in fricile si sperantele fiecaruia. Unele idei ne locuiesc, altele ne traverseaza, cele mai multe ne ocolesc. Cine sa decida daca ideea mea e mai albastra decit ideea ta, miroase mai frumos sau e amara ca pelinul, dar vindeca de monstruozitati? Cine sa ne confere dreptul la proprietatea ideii, sa ne emita certificatul de nastere ca “homo scriptor” sau sa ne ingroape in pamintul infertil al orgoliului?
Carti, reviste, publicatii, scriitori, medalii, certificate.. sunt doar avatarurile comertului cu florile de plastic. In toata maiestria mestesugului imitarii – caci nu suntem cu totii doar reflectii ale necunoscutului in neinteles ? – am uitat cu totul sa ne daruim florile unul altuia, sa le mirosim pina la imbujorarea endorfinelor si sa ne zimbim la descifrarea intelesului fiecarui buchet agonisit in preumblarile prin context? Buruieni? Desigur. Idei otravite, deghizate in penaj multicolor si arome imbietoare? Pe toate cimpurile.
Dar oare nu e responsabilitatea sau dispozitia trecatorului sa observe, sa-si opreasca timpul asupra infloririi, sa cugete la inariparea semintei, caci florile sunt, cum zicea cineva, lacrimi ale ingerilor care si-au pierdut glasul urlind surzeniei noastre, instantanee vegetale ale zborului, surprinse la intersectia privirii noastre cu timpul, picaturi de oxigen intr-o mare de nepasare in care ne balacim afrondurile la adapostul sofisticarii, pedanterismului si demistificarii.
Pentru insusirea “floralitatii” ca stiinta, ca axiologie necesara separarii fiintei noastre de umbra inconstienta a nevertebrarii care se tiraste in fiecare dintre noi, avem cu siguranta nevoie de iscusinta si experienta Gradinarilor. Dar, inainte de a-i recunoaste in turma de confuzii, e necesar sa ne igienizam intentiile, atitudinile, sa exersam umilitatea ascultarii si sa practicam gestul apropierii de sursa germinarii.
Cind am privit ultima data o floare in ochi? Cind am plins ultima data la umbra unei idei?
Lasă un răspuns