După recunoașterea vinovăției urmează de obicei înțelegerea cu anchetatorii. Nu sunt interesat. Nu vreau nici o înțelegere fiindcă nu mă mai înțeleg nici cu mine. În naivitatea mea (care de la o vârstă se numește prostie) mi-am închipuit că homo scriptor se împarte în 2 categorii: cei care scriu pentru ei (nu se pune problema publicării) și cei care publică, adică scriu pentru public. Ideile mele s-au dovedit fanteziste, realitatea mă contrazice la fiecare pas.
Din peisajul literar românesc, cititorul lipsește cu desăvârșire, eventual e amintit, generic, doar ca să semnalăm că nu am uitat complet de existența lui. Pentru cine scrie autorul nostru contemporan? Pentru un cerc de prieteni care îl aprobă mereu, deci nu mai are importanță nici ce și nici cum scrie. Reacția e aceeași, de la vlădică la opincă: felicitări! falicitări! felicitări!
În mod simbolic se mai vând câteva cărți la sindrofii numite „lansare”, sindrofiile se țin în familie, familia restrânsă, intrușii nu sunt bine văzuți, ar fi în stare acești nechemați să tulbure protocolul în ignoranța lor.
E just și e bine că e așa. Editorii se bucură. Autoritățile se bucură și ele, patronajul artelor se poartă, mai ales in campanie. Autorii se bucură și ei, chiar dacă au sacrificat ceva bănuți, dar ce nu face omul pentru câteva minute de nemurire.
Producțiile sunt așa cum pot fi, iesind dintr-o astfel de bucătarie. Să le comentezi? Pentru ce? Să pierzi vremea atrăgând atenția asupra unor fapte care (mi s-a spus de mai multe ori) sunt cunoscute de toată lumea dar nu interesează pe nimeni?
Parcă îmi vine să mă mut și eu pe tik-tok, acolo cel puțin nu are nimeni pretenții elitiste.
Lasă un răspuns