În 2009 am crezut că am găsit răspunsurile la întrebările mele. Între timp au apărut alte întrebări, pânza de păianjen e tot mai complicată și mai greu de înțeles. Doar pentru mine? Posibil. Vârsta nu iartă, conform legii lui Peter omul e sortit să-și atingă pragul incompetenței.
Nu sunt nostalgic. Nici teribilist. Nu simt nevoia să elogiez un trecut care de fapt a fost mizerabil doar din cauză că în jurul meu unii s-au îmbogățit iar mie de-abia dacă îmi ajunge pensia. Nu mă fascinează acest triumf tardiv al sistemului sovietic bazat pe faptul că atunci nu aveai motive să-ți invidiezi vecinul care o ducea la fel de prost ca și tine. Nu pot uita versurile lui Ion Stratan: “aici e mai bine decât binele / egali în prostie / aici este finele”. Asta îmi place să cred eu despre mine. Nu știu cum mă percep alții, în fond e treaba lor, nu a mea.
Contemporanele nemulțumiri au un numitor comun: mi s-ar fi cuvenit mai mult, gândește compatriotul, deci, ce facem cu capra vecinului? Soluții ar fi din străbuni. Nu ne-am descurcat grozav, altminteri nu am fi atât de nemulțumiți. Dar, mai încercăm odată, oricum altceva nu știm.
Am tras câteva concluzii legate de ‘89. Eram nepregătit pentru ce s-a întâmplat. Nu eram singurul nepregătit, dar asta e alta poveste. În consecință deciziile mele au fost în bună parte eronate. Ca toate deciziile unui om nepregătit. El, omul nepregătit, poate învinovăți pe cine vrea: sistemul, străinii, trădătorii… galeria e lungă, dar oricât bocete am posta pe rețele, asta nu ne va face mai pregătiți pentru viitor.
Cam atât am învățat. Am ajuns să mă pregătesc de emigrare, de marea emigrare, nu aia cu autocarul – și tot nepregătit sunt. Preotul va spune după tradiție de bine despre faptele mele din trecut, dar nici sacerdotul nu știe nimic despre ce ar fi trebuit să fac în viitor, chiar dacă nu mai apuc.
Consolarea mea rămâne scrisul. De la Zorba am aflat că o prăbușire poate fi magnifică. Așa e. Se poate scrie frumos despre orice, chiar și despre propriul eșec.
Lasă un răspuns