Nu e întotdeauna cazul. Uneori scriitorul român pare a se fi împăcat cu fenomenul, dar sufletul lui tot după tipar tânjește. Asta am aflat întrebând. Un critic serios și școlit mi-a spus că internetul este ceva efemer. Un prozator cu blazon m-a lămurit că munca din presă m-a „mutilat intelectual”. Am încercat să țin cont de aceste răspunsuri. Fără succes. Realitatea a continuat să contrazică afirmațiile lor. Internetul este accesibil oricând și de oriunde. Devine inaccesibil doar când te încăpățânezi să spui „nu știu”. Nici această afirmație nu stă în picioare. Oameni cu o pregătire modestă, chiar precară se descurcă foarte bine cu internetul. Atunci cum să ne explicăm că un autor cu mai multe cărți în palmares nu poate face același lucru? Evident, poate, dar nu vrea.
Reporterul se simte obligat să întrebe: de ce nu vrea? Nimeni nu mi-a răspuns până acum la această întrebare.
Tipăriturile nu constituie o problemă în sine. Problematică este absență unei distribuții rezonabile. Soluțiile oferite sunt greoaie și tot mai puțin populare într-o lume în care îți cumperi o carte electronică în câteva secunde și ea te însoțește pe telefonul de care oricum nu te desparți.
Distribuția aproape absentă a dus la formarea unor cluburi de facto cu circuit închis. Fiecare club are literatura lui. Dacă nu ești membru a unui club, citești la întâmplare sau renunți. Adică stai pe internet. Poate într-o bună zi se va muta și literatura pe internet. Poate vom reveni la o distribuție eficienta a cărții tipărite. Jocurile înca nu sunt făcute.
Lasă un răspuns