Puțin măgulitoare pentru noi, statistica ne plasează pe ultimul loc în EU în privința „obiceiului de a citi”. Sursa statisticii nu e clară, lipsesc țări, metoda e neîndoios suspectă și totuși.. multă lume „bună” repetă că „la noi nu se citește”. Adică informația, chiar falsă, a pătruns în subconștientul colectiv. Deci a meritat efortul de distribuire a unor asemenea grafice, chiar dacă sub aspect tehnic lasă de dorit.
Mă întreb ce favorizează starea de neîncredere în cititorul autohton? Lipsa de preocupare a autorilor români pentru distribuție. Autorii noștri sunt conservatori din comoditate, nu din convingere. Pentru ei contează doar „apariția”. Dacă „a apărut” sunt fericiți și pentru ei procesul s-a încheiat. Nu mai contează ce se întâmplă cu obiectul fizic tipărit. Cititorului nu-i rămâne decât să „se descurce”. Iar cititorul se simte cel puțin în subconștientul său ignorat și isi caută altă ocupație.
Toate acestea se întâmplă în contextul utilizării internetului pe scară largă chiar și de cei care jură că nu recunosc decât slova tipărită. Linkul de mai jos duce la un reel (înregistrare video scurtă). O înregistrare cu telefonul, simplă și fără pretenții. Un poem care transmite un mesaj. Vă las să vă convingeți de câte ori a fost văzut (internetul e generos cu statistica). E drept că e doar o postare pe internet și nu o „publicare” intr-o revistă celebră sau de către o editură faimoasă. Dar poemul a fost urmărit pentru că a ajuns la oameni. E adevărat că nu a fost „citit” la propriu, a fost doar ascutat. Și ce e rău în asta?
Lasă un răspuns