Senilitatea este o stare naturală a omului care apare discret dar sigur după o anumită vârstă. Există două categorii de senili: cei care recunosc acest lucru și cei care nu. Diferența între cele două categorii este de atitudine; în rest, sunt la fel de afectați. Nu e o rușine să fii afectat, pentru că nimeni nu a reușit încă să evite această stare, deci vorbim despre ceva natural.
Nu știu când a început la mine. M-am trezit că încep să uit, să încurc, să divaghez… că lista a ceea ce nu mai pot face e tot mai lungă și lista așteptărilor tot mai scurtă. Am învățat repede că nu mai e cazul să învăț, că cea mai bună metodă de a scăpa de toate greutățile e să te obișnuiești cu ele. Să înveți odată că morile de vânt sunt pentru decor și turiști, că tu nu ești Don Quijote să te lupți cu ele.
Zilele trecute am găsit un „aviz” în cutia poștală, bănuiesc că se referă la celebra „recalculare” (a câta?) și presupune să mă duc la poștă cu cartea de identitate, să stau cuminte la coadă și să-mi primesc plicul (dacă nu cumva s-a rătăcit). Și ce voi afla din nemaipomenitul plic? Același lucru pe care-l voi afla luna viitoare când îmi intră pensia pe card. Dacă voi fi mulțumit sau nemulțumit e o chestiune strict personală, nu interesează pe nimeni. Contestație? Sunt senil, nu naiv. Cănd Măria Sa Statul a hotărât, eu pot contesta pâna la Sfânta Vineri. Nu mă plictisesc chiar atât de tare și nici nu sunt atât de disperat să-mi pregătesc cu mâna mea o campanie cu dosare, ștampile și vrafuri de acte care niciodată nu sunt cele care trebuie. Și care mai costă niste bani și mult timp pe deasupra. Așa că…”Let it be!” (Beatles)
Lasă un răspuns