Arania

https://youtu.be/jJjc4S46F8A?si=W3BQMXsKfEBnGgP2

Bună ziua, distinse domnule Vișniec, distinsă doamnă profesoară, distinși mai tineri colegi și dragi prieteni care ați venit să întâmpinați această carte al lui Matei Vișniec, acest roman, această nouă apologie pentru uman, aș spune și nu pentru umanism, care se desprinde din un secol de ceață. Contextul în care eu vă vorbesc ne aduce cumva aminte de pandemia, de care tocmai ne-am despărțit, în sensul în care, vedeți, vocea și figura mea sunt mediate pentru că, din binecuvântate pricini, nu am mai putut să rămân alături de voi. Totuși, vedeți, distanța dintre noi și masca pe care eu trebuie să o folosesc cu ajutorul tehnicii pentru a vă vorbi la această foarte frumoasă lansare sunt, într-un fel, potrivite, în sensul în care ele corespund și felului în care funcționează o operă literară, în care nu-i așa conștiința autorului este obligată să folosească, pentru a acoperi distanța dintre acesta și cititorii, măști, respectiv cuvinte care se interpun.

Trebuie să-mi fac încă de la început autocritica și, încă o dată, mă adecvez substanței și etosului acestei cărți. O să vedeți în câteva clipe de ce. În primul rând, în clipa în care eu vă vorbesc, am acoperit circa 700 din cele aproape 900 de pagini ale acestei monumentale cărți.

De aceea vă atrag atenția asupra intervențiilor care urmează, tocmai fiindcă eu vorbesc în numele a 85-90% din proporția acestui volum pe care am reușit să o acoper, trebuie să fiu colegial și să vă provoc și să vă invit să fiți foarte atenți și să le acordați răbdarea și timpul celor care vor vorbi după mine. Totuși, în clipa în care voi mă ascultați, am consumat deja integral acest roman, adică în această frumoasă dimineață de sâmbătă în care eu mă aflu undeva în Moldova, din care provine Matei Vișniec, la Piatra Neamț, nu foarte departe de Rădăuții, din Suceava Domniei Sale, și atunci mă înscriu prin această recuperare în comunitatea, să zicem, integraliștilor, cititorilor integraliști ai acestui roman. Este o disparitate temporală între clipa în care eu vorbesc și clipa în care dumneavoastră mă ascultați și de această dată sau și în acest fel mă adaptez sau mă acomodez acestei cărți pentru că ea are la bază o schemă a disparității temporale.

În ce sens? În sensul în care acțiunea ei și întreaga anamneză, rememorare pe care și le propune autorul se desfășoară între primul răzbe mondial și pandemia de coronavirus. Pe falia dintre începutul secolului XX și începutul secolului XXI se situează acest roman indirect la șnumii, folosind sintagma deja consacrată de Mircea Eliade. Știm că în introducere la șantier Eliade propunea această expresie pentru a defini un tip, să spunem, ciudat, atipic de roman în care literatura fuzionează cu biografia, în care ficționalul intră în conjunție cu imaginarul.

Aș folosi și termenul lui Petre Țuțea și anume de la noțiunea de teatru seminar, plecând de la această noțiune forjată de acest intelectual român, aș utiliza și v-aș propune noțiunea de roman seminar, pentru că fără să fie doar o ficțiune sau dincolo, departe de a fi doar o ficțiune pe teme, sigur, atractive dar și dureroase, această carte este și o problematizare. Nu are doar teme, încă o altă cuvinte, are și probleme. Expresiile pe care le propun, teat, roman seminar, respectiv roman indirect, sunt necesare tocmai datorită caracterului ambivalent și chiar mai mult decât ambivalent, plurivalent, datorită caracterului, spuneam, de anticipitate și de mobilitate al acestei cărți.

Am făcut trimitere deja la romanul Indirect șantier, al lui Mircea Eliade. Ei bine, un secol de ceață al lui Matei Vișniec evocă șantierul istoriei, este acest secol de singurătate, ca să trimit și la un veac de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, la capătul cărui secol de singurătate sau de ceață, o conștiință lucidă, critică, ironică, melancolică adesea, ca și un Aureliano Buendia, încearcă să clarifice posibilitatea sau condițiile de posibilitate ale cataclismului care l-a reprezentat secolul XX.

Transcribed by TurboScribe.ai.