Arania

https://youtu.be/IDcjBZxV5ZI?si=1-0yewBBc4Qbsd9u

Până la urmă, premisa, chiar din punct de vedere logic, nu poți să ai lanț de raționamente dacă suprim premisa. În măsura în care acceptăm că ființa umană e rațională și că societățile în genere umane, în ciuda componentelor irraționale, funcționează totuși logic, atunci trebuie să acceptăm că este cu totul aberant să suprimăm premisa. Ori premisa, firește că din punct de vedere istoric, o reprezintă întotdeauna momentul T1.

Acolo se originează. Acolo unde este originea, deci asimilarea tradiției, asimilare neînsemnând epigonizm. Un dialog fecund cu tradiția și o metabolizare a ei.

Deci, ca să concluzionez, din punctul de vedere al unei reflexii serioase, asumate și cred eu și responsabile, raportul major-minor este necesar și este util pentru că nu avem tot timpul la dispoziție, pentru că orice contemporanitate este fatalmente limitată, pentru că timpul sau răstimpul pe care îl avem la dispoziție pentru a înțelege ceea ce a obținut specia noastră în planul înțelegerii este limitat, avem un răstimp al vieților noastre și al generației noastre extrem de redus din punct de vedere cantitativ și în acest interval trebuie să înțelegem măcar într-o anumită măsură ceea ce s-a creat și mai ales ceea ce s-a înțeles în științe, în arte și chiar în experiența socială și în experiența istorică în genere. Cu alte cuvinte, avem nevoie de tradiție, avem nevoie de patrimoniu și ca să distingi între ceea ce comtează și ceea ce este redundant sau este nesignificativ într-o tradiție tot mai substanțeală, trebuie să operezi cu principii de semnificație a informației care ne vin din cibernetică, nu ne vin din ideologie și nici din doctrine culturale. Deci nu pot fi suspectat de opțiuni conservatoare, pot să fiu suspectat de opțiuni clasice, în favoarea clasicismului, adică a doctrinei sau a unui poziționări de tip, să zicem, clasic.

Avem nevoie de un instrument care să ne ajute să distingem între informație redundantă sau nesignificativă, informație de maximă relevanță, informație semnificativă, în măsura în care suntem preocupați de viitor. Luigi Bambulea, ai rostit informație și te-ai raportat la un anumit plan, eu raportez acum la planul axiologic al valorii, al frumosului, pentru că vorbim și despre arte. Ajungem inevitabil la canon, canonul care este mereu discutat, care se face, se reface, cine-l face, pe ce temei îl face, pe ce criterii? Deci să vorbim și despre canon.

Un important critic literar și umanist din ultima jumătate de secol din România, profesorul Nicolae Manolescu, în introducerea sa la istoria critică a literaturii române, făcea afirmația aceasta, atranșantă și bulversantă, încă de la apariția ei, canonul se face, nu se discută. Nu am fost de acord de când am luat cunoștință de ea, chiar dacă eram foarte tânăr pe vremea aceea, eram student la Facultatea de Litere sau tânăr absolvent de la Pluj-Napoca și preocupat deja de problema canonului. Am avut, dacă vreți, această intuiție, a fost un instinct, că afirmația aceasta este mai degrabă simptomul voinței de putere al istoricului literar, de a impune o listă de lecturi care este, de fapt, expresia propriilor gusturi decât expresia unei legi a sistemului cultural.

Faptul că după aceea au apărut listele lui Manolescu demonstrează ceea ce îți spun acum și anume că, în realitate, afirmația domniei sale este cel puțin discutabilă. Canonul, concept important în științele umaniste în ultimele decenii și nu doar de la Harold Bloom în coace, adică din 1994, anul apariției ediției Princepsa, canonului occidental, am convingerea, după parcurgerea unei bibliografii consistente, am convingerea că adevărata semnificație a noțiunii de canon nu este una cantitativă, nu este una cumulativă. Putem să operăm cu o noțiune de canon cumulativ, adică să gândim canonul strict curricular, dar nu ne referim decât la un etaj al tradiției culturale.

Există, firește, de uz didactic, canoane care, fie în facultăți, fie în învățământul preuniversitar, sunt declipabile și necesare și construibile. Însă, atunci când încercăm să răspundem unei întrebări mai largi, operăm cu o noțiune sensibil diferită. Pentru mine, canonul cultural reprezintă tradiția văzută extrem de dinamic, aproape dialectic, tradiție de gândire, tradiție de reflecție, tradiție de creativitate.

În interiorul unei astfel de tradiții, adeția opere sau realizări artistice sau culturale marginale ca valoare pot să dobândească o foarte mare portanță, datorită circunstanței socioculturale sau sociohistorice. Aceasta este, până la urmă, imprevizibilitatea unei tradiții și canonul trebuie evaluat din perspectiva acestei dinamici. O dinamică ce nu se judecă imediat după raportul major-minor.

Nu înseamnă, cu alte cuvinte, că modernismul de pildă, din care s-aplicăm pe cultura română, a făcut parte Lucian Blaga, la limita dintre modernism și tradiționalism Adrian Maniu și cu alte influențe decât tradiționaliste, poate simboliste, și înspre avantgarde Ion Vinea. Considerând avantgardele, dacă mergem mai departe către tinerii mai rebeli din deceniul III și deceniul IV, Sacha Pană și Geoboxa, considerăm că aceștia sunt mai puțini relevanți deoarece nu făceau parte din cultura oficială mainstream. Când judeci canonul și dinamica tradiției, nu te pripești la astfel de evaluări.

Tocmai noțiunea dinamică de canon, adică de tradiție culturală, te obligă să urmărești în toate articulațiile lor realizările și mișcările în câmp ale actorilor culturale. Și, simplific acum puțin, dacă îmi permiteți și și concluzionez, atunci putem să înțelegem canonul cultural ca pe o tradiție de creativitate, fie științifică, fie artistică, sub complementare, o tradiție de creativitate care are în centrul ei nu valoarea, fiindcă suntem atât de sensibili în sens ba negativ, ba pozitiv la valoarea, ci sentimentul valorii sau valorizarea. Actul de valorizare stă în centrul realizării canonului ca tradiție culturală.

Tradiție culturală care are mai multe niveluri, există o tradiție culturală în interiorul disciplinelor, pictorii și-au propria tradiție artistică, poeții și-au o pe-al lor, apoi în interiorul tradiției artistice există diferite opțiuni și fiecare școală sau fiecare curent, fiecare epocă își poate construi propriul canon, există apoi canoane de circulație mai largă în care, de pildă, Cervantes este considerat eligibil sau chiar central sau Shakespeare și nu trebuie să te simți aparținătoră spațiului de limbă engleză pentru ca să ai sentimentul că Othello este o operă fundamentală sau Climă și Pedeapsa lui Dostoevski sau cărțile biblice și atunci vorbim și de o dimensiune internațională sau universală cum se expunea Gaiote, Weltliteratur, există și un astfel de etaj al canonului și toate aceste niveluri, din punctul meu de vedere, se intersectează, interferează, până la urmă sunt niște câmpuri valorice în care ideile, reprezentările, valorizările, reprezentările chiar concrete de genul personajelor sunt în schimb permanent și sunt extrem de creative. Dacă vreți ne aflăm în situația lui Pierre Menard rescriind pe Don Quixote, despre care scria la rândul său Jorge Luis Borges, suntem în situația ca cei care dorim să asimilăm cultură, neraportându-ne nici ansios și nici resentimentar la relevantele informații culturale care ne vin ca și cum am ascultat la telefon vocea cuiva, să împrunutăm memoria lui Shakespeare și să o lăsăm să creeze în noi. Vedeți cum tradiția atunci ne apare ca o urmă în istorie pe care nu o lasă altcineva decât semene ai noștrii care au fost mânați și urmăriți de dorințe adesea extrem de nobile.

Deci, reducerea la ideologic, la politic, la discurs egalitarist, adică tot ideologic, a marii tradiții culturale mi se pare și abuzivă și infecundă. Mulțumesc foarte mult, Digivangule!

(Transcribed by TurboScribe.ai.)