Arania

Când trebuie să discut despre poezia lui Ion Mureșan mi-a venit în minte, încerc să fiu foarte scurs și foarte sistematic, mi-a venit în minte câteva cuvinte pe care Paul Valery le spunea la începutul secolului XX, undeva până 1920, foarte interesante, foarte interesante. Sper să le reproduc întocmai, pentru că fragmentul spune foarte mult deși despre dezbaterea de astăzi, o să vedeți de ce, dar mi se pare și mie că are o structură foarte interesantă. Zice, de vreo 40 de ani a dispărut din spiritul o îndoială, o demonstrație definitivă a aruncat printre visele antice ambiția a cuadratului cercului, fericiți geometrii care descoperă din timp în timp cutare nebuloasă a sistemului lor, dar poeții, ei sunt mai puțin fericiți, ei n-au fost încă asigurați de imposibilitatea de a încadra gândirea într-o formulă poetică.

De ce pornesc de la aceste cuvinte ale lui Paul Valery, fiindcă poezia pe care a citit-o în seara asta Ion Mureșan, dar și pe care noi o cunoaștem deja de la Ion Mureșan, într-o alecare măsură ne obligă pentru a o putea înțelege și a o putea dezbate, ne obligă să, cu necesitate, ne impune să reformulăm o definiție a poeziei. Ce înțelegem prin poezie? Este poezia ceea ce în mod tradițional curent se spune sau nu? Din punctul meu de vedere, spunea și Ioan Pintea, într-o alecare măsură îi dau dreptate. Ioan Pintea vorbește din perspectiva ereziilor lui poetice și e firesc să aibă această părere.

Eu notam în urmă câteva zile scriind despre Ioan Pintea cine poate înțelege cât timp i-a luat cântărețului acceptarea și rostirea acestui neadevăr. În legătură cu Ion Mureșan m-aș întreba și cu oamenii, cu umanitatea din poezia sa m-aș întreba cine poate înțelege cât timp i-a luat cântărețului rostirea și acceptarea acestui mare adevăr. Până la urmă poezia sa reflectă adevărul unei condiții umane tulburate și derutate.

De aici cred că putem să jonglăm puțin cu viziunea pe care o are despre umanitatea Ion Mureșan. Dar Vlad a deschis acest subiect, mi se pare o zonă riscantă pentru că ea poate să opereze doar cu presupuneri. Putem să presupunem că în acest fel vede Ion Mureșan sau poetul Ion Mureșan umanitatea și putem să avem alte alternative.

De aceea eu vă propun să fim mai atenți la o poetică textuală în sensul tipologic al cuvântului, să fim atenți la câteva, să zic așa, să avem o focalizare în sens tipologic de analiză a textului. De ce? Pentru că să vedem că poezia lui Ion Mureșan este spectacolul unei rupturi traumatice. Cel puțin poezia pe care a citit-o astăzi și, dacă nu mă aștept, este relativ recentă, în raport cu volumele de 2000, până în 2000.

La ce mă refer? E aproape evident că Ion Mureșan se află la ora actuală în ipostaza de a renunța la ceea ce mai este obzecist în dânsul, de a renunța la unele strategii ale obzecismului, strategii discursive, ca și de a renunța la un suit de imaginar care pentru obzeciști se impunea cu necesitate. A rămas ceva din acest obzecism la nivel discursiv. Ce? Pe de o parte sacadarea, pe de o parte această obsesia a frazei scurte, a frazei fundamentală, a propoziției fundamentală, a predicatorului și a subiectului care spun totul.

Apoi a fost miezul nopții, apoi a trecut miezul nopții. Pe de altă parte, ironia permanent jucată și permanent camuflată. Până și în frazele declamatorii sau de dragoste veți vedea tu ești departe dragostea mea, este o frază ironică până la urmă.

În cultura română se plânge prea mult din nou o ironie care este mascată foarte fiind de gravitate. Există în teatru un specialist al acestei umori mascate de gravitate care se numește Omorism și este Luigi Pirandello. Chiprocourile, aceste permanente încurcături, aceste permanente derute ale personajului din poema lui Ion Mureșan mă trimit din nou la acest tip de dramatism, dramatism în sens din nou tipologic, care va să zică toate acestea dau efectul scenic pe care poetul îl caută.

Aici vine problema mea, dacă efectul scenic se impune în acest tip de poezie și în acest tip de calambururi, de ironii, de chiprocouri, de sacadă și așa mai departe, dacă acest efect scenic se impune ce este până la urmă poemul adevărat? Unde sunt adevărurile? Unde sunt revelațiile? Și unde este ceea ce poetul joacă și ceea ce construiește? Într-adevăr, poemul alcoolicilor cu Vai Săracii este o construcție sublimă, dar e o gârciumă. Și luați în sens epitetic sau în sens metaforic ceea ce spun eu. Pe mine mă interesează ca cititor și de asta îmi pun din nou problema care este poezie adevărată, dacă ceea ce contează este efectul de scenă și este construcția, migala poetului, că e ceva arghezean aici, sau dacă ceea ce contează este adevărul revelat.

Din acest punct de vedere și cred că Ion Mureșan se află într-un oarecare impas astăzi. Fraza pe care am găsit-o într-un anumit moment în poezia dânsului cred că îi descrie situația actuală. Imagina noastră s-a năpustit asupra noastră fără noi în ea.

Imagina lui Ion Mureșan, poetului Ion Mureșan pe care îl cunoaștem din 80 până astăzi, s-a năpustit asupra dânsului, fără el într-însa, iar de aici urmează două posibilități. Nu de mine depind valabilitățile fiecarea dintre ele. Fie, zic eu, se va deschide un muzeu acceptabil, respectabil, depus în dicționar, fie ea este începutul unui transfigurări a unui notiv de poezie după regimul lui Blaga care spune trupul meu se vărbușește mort la picioarele tale ca o pasăre moartă.