https://youtu.be/_vrICzZKHyA?si=vub2-4VcGdeHPLO_
Asta cred eu când face poezia. Sunt o groază de poeți și din gând în gând mai sunt acești stimulatori de poezie, care sunt de fapt poeții. Poezia e pentru fiecare scrisă.
Fiecare găsește altceva în ea, dar nu se poate să nu găsească ceva în poezie. Până că am avut o structură, am pus în deschidere un poem despre poezie într-un fel. Tot părerea mea despre mine și raportarea mea la poezie și despre virtuțile poeziei.
Și ultimul este un poem închinatului Eminescu până la urmă. Chiar și omenesc pe marele Eminescu în poemă. Noi le-am amestecat într-un fel poemele.
Nu le-am… să fie oarecum… să nu fie monotonă cartea. Că se treacă de la un ton grav la unul jucăuși, de la un ton mai profund, mai spre mândător, altul mai vesel. Deci acesta a fost singurul criteriu.
E să evit monotonia și o viziune monocordă asupra… Am avut carte de viziuni, carte în care visul se amestecă cu realitatea, uneori devine caricaturală, realitatea se strâmbă la celălalt. Și încă ceva, am părăsit… adică mi-am permis să scriu poeme mai lungi. Mircea Cătrerescu tot m-a bătut la cap să mă apuc de proză.
Că mă apuc de libertate de proză pentru că te simți mult mai liber. Ești mai liber și îți dai drumul și ai o satisfacție pe moment mult mai mare decât când le tot porți tu poemele în minte și le tot întorci pe o parte și pe altă, le șizelezi mergând pe stradă. Acolo le scrii pe loc și exact ce se întâmplă și personajul meu din introducerea în poezie, te miri tu de ce îți trec prin cap, ce se prind în cap și personajul ajunge să dicteze ele, să încape de o nume autonomie, așa am pățit și eu.
Am pornit, nu mai avem răbdare și am zis să-i dau drumul. Și mi-a ieșit acele poeme cu aeroportul.
Lasă un răspuns