https://youtu.be/aN855VkNEO8?si=8VDt9cAKJsIPNwJb
Asta se numește introducerea în poezie, pentru că am vrut să dau glas prin titlu măcar unei concepții pe care o am eu asupra poeziei. Eu cred că poezia este în fiecare om, de fapt. Fiecare cititor e un poet, și poetul este de fapt doar un catalizator, doar cel care le stârnește pe poetul din celălalt.
În un fel tu ești platonician cu această anamneză, cu această maieutică. Poetul obligă pe celălalt să fie frumos și să îl eliberează de utilitarism și de gândurile lui din cotidiene, din zi cu zi, și îl lasă să zburde, să zbore undeva, și să se minuneze el însuși cât e de frumos, omul. Introducere în poezie.
„Am avut o nevastă care m-a părăsit din cauza că scriu poezii. Am terminat de scris un poem, zic. Dă farfuriile de pe masa din bucătărie la o parte, își așează capul în palme și zice Te rog să-mi-l citești.
Îl citesc. E foarte frumos, zice. Vrei să-mi dai manuscritul ca să-l citesc eu cu vocea mea interioară? Îl citește și din loc în loc se oprește și exclamă.
E foarte frumos, e un poem foarte bun. Apoi, aici în versurile cinci și șase, ce ai vrut să spui? Nimic deosebit. Azi dimineață am ieșit pe balcon, cerul era de un albastru desăvârșit, dar am avut o ciudată senzație de imperfecțiune a lumii.
Și atunci am avut o imagine. Am văzut o jumătate de femeie plutind deasupra orașului. Un singur picior, un singur sâmb, o jumătate de față.
Aha, zice ea, deci o viziune. Tace o vreme. Apoi, nu cumva piciorul acela era lung și alb ca spuma latelui și uneori atingea cu degetele mici rozalii acoperișurile blocurilor, iar alteori se înălța încât părea un orișor de puf.
Ba da, se prea poate, îi răspund. Și dacă te uitai cu un binocul puternic, puteai vedea sub pielea aceea albă se sătura de vinișoare albastre ca niște păriașe de munte sub zăpadă? Bineînțeles că e așa. Stai puțin.
Pe partea pe unde era tăiată în jumătate avea lipită o folie de staniol argentiu, astfel ca atunci când se rotea, arunca jeturi de lumină peste tădurile verzi ce mărginesc cartierele orașului, ca un far și plângea cu un singur ochi, iar cum se rotea, stropea cu lacrimile ca un aspersor străzile orașului și stropii fini intrau prin ferestrele deschise în casele oamenilor. În tocmai îi răspund. Și odată continuia privind în fundul unei farfurii.
De cealaltă parte a orașului, pe cerul albastru, se apropie învârtindu-se o altă jumătate de femeie, un singur picior, un singur sân, o jumătate de față. Acum taci. Cele două jumătăți de femeie se apropie.
Îți iei niște ochelari de sudor, căci lumina e insuportabilă, și privești ca la eclipsă. Între cele două jumătăți se vede o lună roșie, o lună pătrată. Jumătățile de femeie, opriind între ele, opresează până când luna pătrată se face un rom roșu, apoi o dungă roșie, tot mai subțire, care îi lipește la o altă cele două jumătăți.
Acum e o femeie întreagă-întreguță. De sigur e așa, zic eu. Ei bine, acum iei binocul și nu te vorți abține să nu te uiți cu el între picioarele femeie.
Între picioarele acelea lungi și albe și bufoase ca spuma laptelui, așa e? Cu siguranță că e așa, zic eu. Iar mie mi-ai spus scurt că e o viziune, o imagine, că e dimineață, că pe balcon. Atât, restul mi l-ai ascuns.
Părțile frumoase ai vrut să le păstrezi ca să le spui doar curvelor tale. Și din ușă, întoarce capul. Du-te dracului cu poeziile tale cu tot.”
Lasă un răspuns