https://youtu.be/QjnWaQhj4z0?si=qDUi4HngqttKJtxN
Lirica sacră nu cade din cuvânt în flecăreală. Aceasta este una dintre explicațiile pentru care ea are acest efect în cititor, și-anume acela că îl transpune într-un alt orizont. Nu cade din rede în gherede, cum ar spune Heidegger.
Vreau să citesc câteva rânduri, ca să probez mai mult decât să teoretizez, din Cartea Egipteană a Morților. Vedeți capitolul 130 pentru a face perfecte spiridele sfințite, și rețineți că este vorba de texte ritualice, este vorba de liturghia afunerară, care se oficia de către sacerdot la momentul așezării în sarcofag a trupului. Priviți, cerul este deschis, pământul este deschis, apusul este deschis, răsăritul este deschis, jumătatea de sud a cerului este deschisă, jumătatea de nord a cerului este deschisă, porțile sunt lar deschise, portalele au zăvoarele trase, și iată că la orizont Ra se arată încet, poarta dublă este deschisă de barcă, portarul este deschis de barcă, el respiră o rânduială divină a lumilor.
Nu mă faceți să mă rătăcesc în valea cu tenebre, nu mă duceți la lacul în care răii sunt ațvârliți, printre cei, damnați să nu mă osândiți, sufletul meu să nu fie supus chinurilor, nici dus și închis la cheremul demonilor, să-mi fie îngăduit obrazul să mă întorc. Și în capitolul 100, în cântul 100, la fel ca fenixul divin, navighez la nesfârșit, barca mea se îndreaptă spre răsărit. Fenix e o pasăre în vechime, zicea Iiminescu într-un celebru text, postum restituit de Petrucreția, ca fenixul divin, navighez la nesfârșit, barca mea se îndreaptă spre răsărit.
Înțelegeți de ce Nichita spunea că ceea ce trebuie să facem, eu citez acum din Antimetafizica, este să îngrozim prin mesaj natura și materia, ca să ne facem un loc mai demn în natură și în materie prin cuvânt. Adică să deschidem între materie și natură, indiferent ce înseamnă acestea, să zicem în planul energiei, să deschidem un teritoriu în care ființa noastră să primească amploarea în vergura pe care o are și Cosmosul. Pentru că ființa noastră este într-o câtva paralelă Cosmosului, ea face parte din Cosmos, dar este o parte de Cosmos care meditează asupra sieși.
De aceea ajunge un mare fenomenolog care a scris o carte, bun, puțin citită și aproape deloc citată, astăzi, Michel Dufresne, a scris o carte înghidroată, Poeticul, și de aceea el a ajuns acolo la concluzia că nu poetul vorbește despre natură, ci în poezie natura este cea care se vorbește pe sine.
Lasă un răspuns