Arania

https://youtu.be/HKYLfFqQLVY?si=oJUslkK3B6O98s9Q

Am și eu, am dat o poezie. Eu când scriu o poezie, nu mai sunt un om slab și un om de nimic. Imediat simt cum crește în mine, sub mine, un cărucior cu rotile, unu pentru infirm.

Sunt pus în el, în brațe cu un buchet mare de flori și cu o păpușă cu pasă veselă, pornesc spre biserica de la colțul străzii. Pe drum întâlnesc mai mulți oameni. Ei mă salută cu compasiune.

Rugați-vă, le spun. Și am început să sunt fericit, pot să suport compasiunea. Mi se poate tot timpul să-mi rezist compasiunea când nu pot să lucrez.

Viața are și părțile ei frumoase. Și peste cele mai grele, cum traci? În acela zi, când te simți… Foarte greu treci peste ele. Adică nu mai ești nemulțumit de nimica.

Nu ești nemulțumit nici de tine, nici de… Bă, bă, Bodlear, mi-ai contat de tu și mi-ai contat de mă. Nemulțumit de toți, nemulțumit de mine. Și sunt un om destul de ursus și de închis în sine și nu-mi intră nimeni în voie și își… Nimic nu-i bine? Își se posă.

Își se reproșează nimic nu-i bine, nu. Și sigur că, la un moment dat, sunt trist. Asta e. Așa că nu-ți dorești la nimeni.

– Te cred. Dar aș vrea să ne întoarcem un pic la felul în care ai început tu să scrii poezie. Țin minte că îmi povesteai… Foarte fain că tu credeai că, de fapt, cineva tiparul sau produce poezia.

Și până când ai văzut la un coleg de-al tău sau un prieten… La un prieten. Scris de mână.
Da, da, da.

Dar a fost o revelație. O revelație, faptul că când vezi prima dată o poezie scrisă de mână, până la urmă, o vezi mai tipărită. Mai în manuale și în cărți.

Și deodată o vezi scrisă de mână. Deci stai, că mai întâi a fost scrisul de mână. Toate textele din cărți le-au fost scrise de mână.

La școală, sigur, scriai textele acelea de… Învățai să scrii, de fapt, la vârsta aia. Și deodată ai revelația că se poate scrie. Că poți, până la urmă, să devii scriitor.

Să faci altceva cu instrumentele pe care le-ai, cu alfabetul. Poți să-l așezi altfel. Să-l așezi altfel și să spui altfel cu el.

Sigur că de aici începe mirajul și începe vârdejul. Din momentul în care îți dai seama că poți să așezi literele în altfel. Fică-mea, care este plasticiană, are o lucrare… A făcut un poem de-al meu.

A făcut o autoportre la tinerețe. A făcut toate literele din sticlă. Și le-a băgat într-o capsulă de medicamente, tot din sticlă.

Și, până la urmă, le-a răsturnat așa. Cum să mai refac poemul? E o grămadă de litere. Și totuși sunt toate literele dintr-o poezie.

E fascinant când îți dai seama că de la alfabet până la sens, până la spunere, e o cale atât de lungă. Alfabetul poate să fie și cu sensul în un labirint. Dacă intri în profesiune cu un alfabet, e pus în ordine.

Ordinea, sigur, contrazice labirintul. Dar A, B, C, D, nu au sens. E un șiruire de litere nemotehnic, mai degrabă, ca să-l ții în minte.

Și, poate, tastatura. La mașina de scris. E o ordine ca să-l folosești.

Dar ca să folosești alfabetul, trebuie să ai gândul coerent. Trebuie să-ți aduci fiecare literă în cuvânt. Și fiecare cuvânt în frază, în propoziție.

Și, pe urmă, să creează un întreg. Asta este fascinant. Eu am rămas chiar puțin fascinat de literele acele răsturnate.

Și știam că sunt litere din poezia mea. Și, acum, nu mai sunt poezie. Sunt o grămadă de litere omolos, de fapt, până la urmă.

Chiar dacă de diamante. Și, fiecare celălalt, e o grămadă acolo. O grămadă de pe un haos.

Și asta, să treci de la haos la cosmos, e minunat. Asta face omul când vorbește, când scrie, când… Da. Face o ordine.