Arania

https://youtu.be/KEJmeL3nX_0?si=J2MfiAffImTL62-l

Originile fenomenului liric se află în lirismul colectiv, se află în cântecele de muncă, se află în cântecele magice, în cântecele de război, în cântecele de prietenie, în imnele către puterile naturii. Aceste tipuri de manifestare lingvistică specială sunt cele care trebuie așezate la originea acestui fenomen. După aceea, trebuie să avem în vedere stadiile de emancipare a fenomenului liric.

Apare lirismul individual, lirica de reflecție, de meditație. Omul și societatea devin teme în lirica antică. Apare lirica profetică, poezia civică.

Apare poezia naturii, poezia elegea captivității și a exilului. Temele lirice majore care articulează creația poetică încă din Antichitate sunt cele care, de fapt, urmărescă viețile noastre alea tuturor. Iubirea, inclusiv valența ei gnoseologică, iubirea în relație cu moartea.

Moartea însăși. Și avem și lamentația funerară. Melancolia, nostalgia pe care o provoacă finitudinea vieții noastre.

O adevărată tanatologie, adică filozofie despre moarte care este implicată în lirica ce are ca temă moartea. Testamentul, lirica testamentară. Reflecția etică, sperima de neființă, calarghezi în lirica română.

Apoi natura. Natura nu doar în dimensiunea pastorală și elegeacă, ci și comunitatea și sentimentul de comunune cu matca, cu stihile, prin care ar trebui să explicăm miorița, de pildă, și nu doar ca pe un caz de renunțare fatalistă la efortul de salvare dintr-o situație dificilă, ci din potrivă integrarea felicită chiar într-un ritm cosmic. De altfel vreau să vă spun că sunt critici care consideră că originea poeziei se află în unitatea, în sinteza dobândită foarte greu dintre ritmurile universale și ritmurile individuale.

Este ceea ce Ion Biberi, în poezia ca mod de existență, numea bigeminarea celor două ritmuri, ritmul cosmic și ritmul individual. Deci revin la stadiile de dezvoltare ale liricii în istoria culturii. Poezia naturii presupune nu doar bucuria facilă într-un mediu agreabil, ci și acest tip de pierdere empatetică, simpatetică, entuziastă, cu sensul entuziastos din cultele dionisiace, în matca naturii.

În fine, lirismul satiric apare și el în Antichitate și de aici să știți că aș deriva eu niște categorii explicative pentru lirica postmodernă și actuală. Din lirismul satiric, din acest tip de manifestare a repulsiei, a aversiunii, caricaturizarea realității, folosirea invectivei, ironia. Ar trebui să ne întrebăm, pentru că am spus că fenomenul poetic recent poate fi considerat un simptom al conștiinței postmoderne, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva acest tip de situare cinică și ironică, inclusiv în raport cu tradiția poetică, inclusiv în raport cu limbajul poetic, fiindcă poezia ultimelor decenii arată așa cum arată pentru că este critică și în raport cu propria ei moștenire, ar trebui să ne întrebăm dacă nu este vorba de o maledicție pe care conștiința contemporană o aruncă lumii contemporane.

O disimetrie acută între așteptare și realitate. Nu cumva poezia contemporană, față de care eu am poziționarea exigentă pe care v-am spus-o, este expresia unei conștiințe extrem de critique și neîmpăcate cu limitele lumii industriale și digitale, cu pauperitatea spirituală a acestui tip de lume, pentru că dacă lucrurile stau așa și s-ar putea realmente să stea așa, atunci acest tip de poezie așa săracă, cum mi se pare, s-ar putea să fie începutul criticii omului contemporan, un început fecund care se va dovedi fecund mai târziu. În structura liricii moderne Hugo Fridrich a demonstrat că modernitatea stă de fapt pe o astfel de lirica modernistă, stă pe o astfel de conștiință a crizei.

Este o lirica disonantă, lirica modernistă, pentru că este disonant sentimentul omului modern în lume.