Arania

https://youtu.be/w1SxRKV7nZQ?si=MsZ5xBhhuBEaCMFK

Sunt puțin indicat pentru a vorbi despre poezia actuală. Din cercetările dumneavoastră. Și din lectura de curiozitate mai degrabă.

Eu sunt indicat pentru a vorbi mai mult despre poezia consacrată, ca să spun așa, despre poezia bărbaților albi, europeni, creștini și morți de demult. Dar întâmplarea face că nu toți sunt bărbați. E din marii poezii pe care-i apreciezi.

Emily Dickinson este un poetă excepțional și este unul dintre numele, de fapt, pe care se fundează în modernismul american, alături de Walt Whitman și Edgar Allan Poe. De la ea se revendică foarte mulți poeții din modernismul european. Dar revenind la întrebarea dumneavoastră cu privire la poezia care se scrie astăzi, nu am o prospecție asupra liricii internaționale, contemporane.

Plecând însă de la experiența mea cu ceea ce înseamnă poezia tinerilor români, aș putea să vă spun că am sentimentul unei stânjenitoare sărăcii. Sărăcii de viziune și de experiență. Experiență și de lectură, și de reflecție, și de unei sărace experiențe și în plan existențial.

În plan chiar biografic. Care sunt cauzele? Cauzele sunt multiple, nu o să le putem discuta acum. Au legătură, pe deoparte cu zeitgeist-ul, au legătură cu un anumit fel de a fi al omului postmodern și postpostmodern.

Au legătură cu anumite habitudini ale ultimelor generații, ale generațiilor X, Z, Y, că nu mai știi cum sunt denumite. De la millenial sunt coace. Și chiar dinainte de ei, vorba de postmoderni care din epoca postbelică, au considerat că viața e orul de altundeva, dar nu în cărți.

Generația hippie este emblematică pentru acest tip de căutare a autenticității în imediatul existenței. Și fără îndoială că e ceva de ordinul autenticității în acest experiențialism, cum a fost el numit când a fost analizată doctrina lui Mircea Eliade, care reiese din cărțile lui Dineseistic a sa în epoca interbelică. Experiențialism care, de fapt, avea legătură cu Lebensfilosofie, adică acel tip de gândire filozofică existențială postkirkegard, început de secol XX și care se exprimă și în filosofia lui Nice, iar după aceea în interbelic și după aceea în occident în filosofia lui Cioran.

Deci vedeți că sunt multe rădăcini ale acestui fenomen al îndepărtării de bibliotecă și unele sunt foarte adânci. Și cum am schițat aici, ele au legătură cu o evoluție generală a modernității. Și criza spiritului modern în poezie, ca să citesc titlul unei cărți care sunt o antologie de articole al lui Wolf Eichelberg, îngrijită de un foarte subtil poete de la Crujna Poca, preocupată de Cercul de la Sibiu, mă refer acum la Dan Damaskin, criza spiritului modern în poezie este, de fapt, expresia unei crize mai generale, care este aceea a omului occidental și care se înrădăcinează în rupturile traumatice de moștenirea creștină din renaștere.

Și atunci, iată motivul pentru care eu v-am spus că nu avem timp să epuizăm o discuție privitoare la cauzele acestui mod existențial care produce, în epoca recentă și în zilele noastre, acest tip de poezie față de care eu am multe rezerve. Cauzele merg foarte departe, ele sunt sistemice, nu au legătură doar cu tipul de a se manifesta intelectual sau poetic al ultimelor generații, dar, ca să revin la răspunsul pe care doream să vi-l ofer, găsesc de o penibilă sărăcie acest tip de poezie care se scrie mai recent din considerentele următoare, și anume că atunci când le compar în experiența mea de cititor cu texte scrise de poeți anteriori și care-și asumau cu maximă seriozitate vocația poetică, îmi dau seama că tinerii poeți, deși unii au talent, unii au inteligență linguistică, totuși majoritatea nu au nici caracterul necesar pentru a scrie poezie și când spun caracter nu fac evaluări de ordin etic, când spun caracter mă refer la ceva impersonal în sensul inichita stănesc, nu au structura de personalitate necesară pentru a produce o mare poezie. Apoi nu au lecturile necesare, nu au experiența culturală, nu cunosc în primul rând istoria poeziei pentru că dacă ar cunoaște-o s-ar prăbuși în ei însi și aur pune întrebări fundamentale privitoare la sensul acestor mâzgăleli, la sensul acestei inutile și tautologice producții verbale.

Am sentimentul, de fapt, când citesc poezia recentă, și când spun recentă să știți că eu cobor până în anii 80 și uneori când citesc unii poeți modernișmi se întâmplă la fel, când citesc textele mai ales de început ale avantgardiștilor, unei producții inutile, aproape că exasperezi simțind câtă inflație lingvistică a crescut în mod aberant. Ceea ce în fizică se numește e un fenomen, de fapt, al epuizării energiei cinetice în energie calorică. Și asta măsoară gradul de dispersie a energiei dintr-un sistem.

Asta simt când citesc mare parte din producția poetică a ultimului secol chiar, chiar dacă s-a scris foarte mult și foarte bine. Ceea ce vă spun eu acum va fi considerat inacceptabil de către unii critici sau de către unii profesori sau de către unii scritori contemporani. Însă, în esență, fără să ignor faptul că există o imensă poezie în ultimul secol, și pot să vă dau și exemple de poeție, chiar recenție, care îmi plac foarte mult și care mi se pare excepțional și chiar în poezia modernă, totuși cred că trebuie să revenim la exigență.

Când spun exigență mă refer la ceea ce chiar Eliade, fiindcă l-am citat deja, denumea prin disciplina ascetismului purificator. N-are nimic mistic, nu mă refer acum la mistica lui Eliade, ci îmi folosesc expresia într-o accepție pur culturală. Dacă vreți, chiar imanent culturală.

Trebuie să începem să aplicăm și să practicăm disciplina, pe de-o parte, cu o anumită seriozitate și cu o anumită regularitate și cu sistem. Să avem, în sfârșit, un sistem cu care să evaluăm, să apreciăm și să producem opere. Asta e elementul disciplină.

Ascetism, nu în sens religios sau mistic. Ascetismul s-ar referi la un anumit tip de existență, la un anumit tip de biografie pe care și-o asumă cel care scrie poezie sau care face fizică sau care face matematică superioră și care nu poate face altceva. Asta înseamnă ascetism.

Ascetism înseamnă o repliere în sine a întregii sensibilități, chiar. Deci a întregii tale dimensiuni fizice, chiar, nu mai spun a sensibilității afective sau a spiritualității, pentru a produce, în mod intensiv, pentru a produce bun cultural, și nu în sens industrial, nu în sensul industriei culturale, adică valoare culturală și purificator, pentru că aceasta era sintagma, disciplina ascetismului purificator, a adjectivul purificator s-ar referi nu doar la valența catartică, eliberatoare, nu de tensiuni pe care orice operă de artă o deține, ci la o funcție chiar mai generală a artei care să fie purificatoare în raport cu arta din jurul ei. Am sentimentul când îl citesc pe Nichita Stănescu, că arta lui a fost un astfel de etalon.

(Transcribed by TurboScribe.ai.)