Arania

https://youtu.be/Eo3vkfa8W2E?si=zlwxtC1xOpY2cq9V

Pentru a fi poet autentic în viziunea lui Rilke, trebuie să revii la structurile fundamentale ale ființei tale pentru a înțelege acolo ce este remanent în ființa umană. Abia în clipa în care intuiești, în care ai un acces de sigur genial și vizionar la structurile fundamentale ale personalității tale și după aceea și celorlalți, poți citi umanitatea. Și umanitatea reprezintă punctul de fugă al marii lirici.

O operă de artă, spune aici Rilke, este bună dacă a apărut din necesitate. Adică dacă nu este rezultatul unui concurs, rezultatul dorinței de a te impune, rezultatul ego-ului care încearcă să câștige capital de imagine și eventual și capital propriu zis financiar, mergeți înăuntrul dumneavoastră, îi spune Rilke lui Xave Capus, și încercați adâncimile din care vă izvorăște viața. La izvorul ei veți găsi răspunsul dacă trebuie să creați.

Ajunge, spune el, să simți că ai putea să treci fără să scrii ca să nu ai voie să o faci. Practic, un mare poet, detalea lui Rilke și nu trebuie să-l considerăm, nici o clipă, sigur că marii poeti sunt doar moderniștii, înțelege că adevărata poezie reprezintă o tensiune sau rezultatul unei tensiuni interioare care, cum ai sentimentul întotdeauna când citești poezie de genul acelei al lui Eminescu sau al lui Nichita Stănescu, care nu putea să nu existe. Poetul adevărat are în sine ritmuri ciudate care nu ți înseamă de nimic și se revarsă aceste ritmuri din el ca din munăți.

Este forța stihială a marilor autori, a marilor spirite care irupe în textele lor și care sunt de o semnificativitate totală. În fața operelor lor ești copleșit de interogații. Nu tu ești cel care adresează întrebării operei pentru a zmulge sensuri din ea.

Sensuri adesea create, inventate, plăsmuite la intersecția dintre gândirea celui care citește sau receptează opera și textul însuși, opera însăși. Nu, în fața unei mari opere, și înțelegem asta și din scrisurile lui Rilke, receptorul este copleșit de bogăția, de semnificație posibilă nu doar actuală, pentru că un text nu este doar semnificație realizată. Un text este potențialitate.

Realitatea unui text, de fapt, înseamnă imensa, incomensurabila, ca și în fizica cuantică, ca în dimensiunea cuantică a existenței, înseamnă incomensurabila posibilitatea lui a fi. Și marii poeții găsesc, poeții autentici, ca să nu mai folosim termeni care ar putea părea patetici, poeții veritabili nu caută, de fapt, acest tip de poezie, ci produc, pur și simplu, fiindcă produce spiritul lor, acest tip de discurs, acest tip de limbaj, ei produc o astfel de construcție care apare, în realitate, ca o imensă surpriză, construcție în care nu ideea lor este realizată, sau nu anumite idei sunt realizate, nu anumite viziuni sunt puse în limbaj, așa cum au fost învățați la școală, să credem, ci care furnizează, care se fac curele de transmisie pentru un fenomen care este spiritul lor. Și acest fenomen are bogăția multitudinii de sensuri, are infinitatea de sensuri posibile.

Poezia nu este o realitate, poezia este posibilitate. Orice text poetic trebuie citit din această perspectivă și evaluat, fiindcă m-ați întrebat care este criteriul, evaluat din această perspectivă a infinității de potențial semantic. Sigur că ceea ce vă spun eu poate ridica enorm nivelul de exigență cu care citim poezia și mi se pare că, realmente, asta trebuie să facem pentru că avem, în urmă, o istorie culturală imensă.

Eu vorbesc în numele unui patrimoniu teribil, chiar poetic, vorbesc și mă exprim și-mi fondez exigența și cred că am dreptul această exigență datorită culturii poetice acumulate în acești 3000 de ani în care s-a scris poezie, care cultura poetică este teribil de bogată. Sunt sături până la greață de cei cărora nu le pasă de capodoperă. Asta să știți că nu a spus-o nici Hölderlin, nu a spus-o nici Rilke, nu a spus-o nici Nichita Stănescu, a spus-o Ezra Pound, adică unul dintre eroii moderniștilor și, ai multora, dintre postmoderni.

Trebuie să devii Miglior Fabro. Este o sintagmă pe care a folosit-o Dante în Purgatoriu, e din Cantul 26 din Purgatoriu, despre Arnaud Daniel, care era văzut cel mai bun plăsmuitor de idei în limba lui. T.S. Eliot va folosi această sintagmă ca în dedicația de la Westland, în care îl consideră Miglior Fabro pe Ezra Pound.

Aici trebuie să ajungem la a fi cei mai buni plăsmuitori, dar nu doar în ordinea limbajului, ci în ordinea, hai să spunem, a spiritului.

(Transcribed by TurboScribe.ai)