Arania

https://youtu.be/v9kcWS_BCOc?si=B3UG8AvwY1OUWS9a

(Transcribed by TurboScribe.ai.)

Personală, biografistă, există un nivel în lirică ce pleacă de la ființa ireductibilă a celui care se pronunță. Poezia nu trebuie să fie filosofie. Poezia nu lucrează în concepte și nu trebuie să se păstreze în planul generalității, în planul universalului.

Dar ea trebuie să dea seama de universal. Maturitatea unei poezii, maturitatea unei poeti și în egală măsură maturitatea unei culturi au legătură cu capacitatea de a răspunde cu privire la absolut. Această idee aparține lui Hegel și cred că poate fi adaptată culturii post-moderne, post-umane.

Maturitatea, majoratul, ca să ne exprimăm în termenii lui Immanuel Kant, din ce este iluminismul, majoratul unei culturi, majoratul unei gândiri și majoratul unei opere se probează prin acest fapt că autorul este capabil să ofere o imagine a absolutului. Termenul de absolut nu trebuie nici acesta considerată într-un regim care să sperie, într-un registru copleșitor. Absolut poate însemna ce este adevărul.

Iată de pildă o ocurență a ideii de absolut. Ce este adevărul, așa, cu majusculă, dacă există un adevăr cu majusculă și sunt foarte mulți dintre ascultătorii posturii dumneavoastră de radio care cred că există un adevăr cu majusculă, adevărul cu majusculă este o ipostază a absolutului. Ei bine, o mare operă poetică are capacitatea, și nu numai poetică, ci și muzicală, și o mare operă filosofică, are capacitatea de a furniza o imagine intuitivă, fiindcă în artă lucrăm cu imagine intuitive, o imagine intuitivă a absolutului.

Ultimele decenii nu mai par preocupate de asta. Omul contemporan moștenește toate crizele, paradoxurile și dilemele modernității. Omul postmodern și omul postpostmodern, adică postuman, fiindcă aceasta este paradigma care pare a defini epoca noastră, este mai degabă preocupat de ceea ce este imediat conjunctural, de ceea ce este individual, nu doar particular, ci chiar individual, de ceea ce este singular, adică de experiența intimă.

Și de aici decurge biografismul poeziei și citadinismul poeziei liricii din ultimele decenii. Lirica postmodernă este descriptibilă prin aceste două noțiuni, biografism și citadinism, chiar dacă ele nu epuizează tot ceea ce se scrie în ultimele decenii. Poeții ultimelor decenii par a fi obosiți de o lungă tradiție, care este copleșitoare, care este obositoare, care este epuizantă, de o tradiție culturală, intelectuală, poetică în egală măsură și din cauza aceasta se retrag și din sarcinile reflexive ale poeziei, din sarcinile, din vocația meditativă și filozofică a poeziei, se retrag și din limbajul înalt al poeziei și ceea ce rămâne este un produs de semnificație, rămâne un mecanism care produce sensuri care sunt valabile doar pentru cel care enunță.

Poezia a devenit un fel de act de identitate al poetului, ceea ce nu era înainte vremea. Dacă vă uitați de pildă la opinia, la părerea, la doctrina lui Nichita Stănescu despre poezie, o să vedeți că ea se încheie în afirmația că poetul trebuie să devine impersonal. Nichita Stănescu visa să își încheie opera poetică, n-a mai bucat din cauza decesului prematur, cu necuvinte și cu opere impersonale.

Opere impersonale însemnând că poetul este o posibilă versiune a autorului. Autorul este o voce din text, este vocea care iese de dincolo de cuvinte. Astăzi nu e vocea impersonală care iese din poezia recentă, nu e vocea impersonală care iese de dincolo de cuvinte, ci este vocea care în mod bizar se suprapune peste persoana biografică a celui care enunță.

Este o limită a liricii recente, dar este vorba aici și de o particularitate a epocii, a secolului. Trebuie să ne luăm perspectiva obligatorie în orice gest de analiză, în orice gest critic și reflexiv, perspectiva în care să așezăm ca pe un fenomen acest fel de a se gândi și de a se scrie poezie.