Învingătorul? Evident eu. Omul e genetic preocupat de ideea de dominație, chiar dacă nu știe adesea ce să facă cu ea. Am citit atâtea basme frumoase în care un anonim ca mine își construiește în taină gloria produsă prin descoperirea talentului (creației, etc.) după prototipul Cenușăresei. Mecanismul este unul magic, niște universitari mai lipsiți de imaginație l-au numit Deus ex machina. Șansele mele de a deveni protagonistul amintitului miracol sunt la fel de mari ca și câștigul lozului cel mare. Poate loteria îmi oferă o șansă în plus. Acolo am cumpărat cel puțin un bilet real. În artă, totul e imaginație și întâmplare. Uneori împrejurările stimulează întâmplarea, dar pentru asta e nevoie să pleci urechile la împrejurări. Greu. Un ego bine dezvoltat va spune nu și nu. Am două modalități de a ieși din impas. E vorba de ieșiri imaginare, dar asta nu contează. Cred ce vreau eu și eu vreau să fie așa. Ori recunosc conspirația universală impotriva mea: jurii corupte la concursuri, un public spălat pe creier, teama autorităților că sclavii vor fi treziți la o conștiință socială superioară prin capodoperele mele și nu se vor mai lăsa conduși, globaliștii, sataniștii etc. urmând ca elemente de decor. Ori mă cantonez în postura eternei victime - căreia societatea ar trebui să-i ierte orice în numele suferințelor îndurate. Ambele variante sunt posibile, accesibile și inutile, dar mă consolează. Omul trăiește în prezent iar starea mea de spirit este bună. Deci? Sunt un învingător... (sau un învins, care înfrângere face cât două victorii). Jocurile sunt făcute. Ruleta se învârte.
Lasă un răspuns